„Se face noapte-n curcubeu”
cronică – Paula Romanescu
Se ivea pânǎ mai ieri dupǎ o ploaie zdravǎnǎ arcul acela – spectru al luminii cereşti, limpezindu-ne, înseninându-ne cu o sfântǎ promisiune de puritate care sǎ-i fie şi sufletului nostru miez şi înveliş. Dar de când a devenit stindard în fâlfâire pentru o sumedenie de fǎpturi umane în cǎutare de identitate de toate genurile, curcubeul din noi pare sǎ-şi fi întinat portativul luminii.
Spectacolul de teatru Fata din curcubeu (scenariu şi regia Lia Bugnar) pe care l-a oficiat (da, acesta e cuvântul!) Marcela Motoc la Teatrul de Artǎ Bucureşti pe 8 februarie a.c. este o serenadǎ amarǎ, amarǎ, amarǎ, cântatǎ pe sub ferestrele închise ale unei lumi surde şi oarbe la strigǎtul de deznǎdejde al unui suflet în derivǎ.
Formatǎ la înalta şcoalǎ de artǎ româneascǎ – IATC, unde i-a avut profesori pe inegalabila Olga Tudorache şi pe neasemuitul Adrian Pintea.
Marcela Motoc, remarcatǎ de celebrul regizor Liviu Ciulei, a jucat încǎ din studenţie pe scena Teatrului Bulandra (1996), dar mirajul depǎrtǎrilor a ademenit-o şi, din 2002 a provocat ea Parisul cu luminile lui cu tot, apoi, din dor de plonger au fond du gouffre (care e lumea toatǎ) pour trouver du nouveau, a cǎlǎtorit (şi jucat teatru) prin mai multe ţǎri de pe planeta noastrǎ albastrǎ ca o portocalǎ (Paul Eluard dixit).
Recitalul actoricesc Fata din curcubeu a avut premiera la Paris în 2013. Dar cum patria nu şi-o poate lua nimeni pe tǎlpile pantofilor, a trebuit şi artista noastrǎ sǎ asculte de irezistibila chemare a dorului-dor şi, din 2014 s-a întors în România unde a înfiinţat Asociaţia Cortina şi slujeşte cu credinţǎ teatrul (de Artǎ).
De când economia româneascǎ este în mare suferinţǎ, şi teatrul s-a vǎzut obligat sǎ-şi simplifice drastic elementele de decor, aşa cǎ şi spectacolul – recital al Marcelei Moţoc (nu vreau sǎ-l numesc pe englezeşte cǎ prea are parfum des rues de Paris pe care bântuia mai ieri şi umbra vrǎbiuţei aceleia cu tremurul în glas din care rǎzbǎtea parcǎ Strigǎtul lui Eduard Munch, înainte de a deveni Elith Piaf) beneficiazǎ de trei pneuri uzate (adǎpostul femeii sans abri), o luminǎ de reflector (o, cât de departe cerul!) care, în final, capǎtǎ simbol de aurǎ strivitǎ într-o menghinǎ terifiantǎ de noapte în care şi morţii îi place sǎ-şi ascutǎ unealta…
Agrementat cu muzicǎ aleasǎ preponderent din repertoriul marii Edith Piaf, cu trecere prin cel al unor nu mai puţin celebri Léo Ferré şi Jacques Brel, spectacolul Fata din curcubeu ţine spectatorul într-un soi de beţie cu ape de lunǎ din care ar vrea (şi nu) sǎ se trezeascǎ, actriţa realizând performanţa de a jongla cu graţie între vulgaritate şi inocenţǎ, între cânt şi cuvânt, tǎlmǎcind astfel o poveste care nu-i decât o viaţǎ de om care nu-şi mai gǎseşte în lume raison d’exister dintr-un preaplin de urât, într-o singurǎtate devastatoare în care singurele lumini sunt umbrele celor dragi la care apeleazǎ dorind dureros de dulce sǎ ajungǎ, dar şi temându-se de marea trecere.
Curcubeul femeii din poveste nu-i decât o salǎ de cinema – locul de unde adunǎ ea luminǎ de artǎ şi culturǎ cât sǎ poatǎ chiar sǎ şi dea lecţii celor mai puţin deschişi la minte în a înţelege subtilitǎţile artelor, dar este şi locul de muncǎ unde-şi onoreazǎ ea iubirea cu tarif mai mult sau mai puţin fix când peste spectatori se lasǎ noapte fǎrǎ sǎ ştie ei (sau fǎcându-se cǎ nu ştiu) cǎ undeva, pe un scaun din ultimul rând, o fiinţǎ omeneascǎ mai moare puţin cu fiecare cǎdere din curcubeul care i-a rǎmas sufletul.
Piesa Liei Bugnar – Fata din curcubeu, este un cânt de leagǎn pe care şi-l cântǎ dezmoşteniţii sorţii când peste curcubeul lor de vise se lasǎ noapte.
Paula Romanescu
17 februarie 2025
Un one-woman-show la care râzi și să plangi pe masură ce ea, fata fără nume, își dezvăluie povestea. Deși a vazut foarte multe filme, nu este un critic de teatru obisnuit, „locul ei de muncă” este locul 13 din cinematograful „Curcubeu”, acolo unde își primește clienții, acolo unde își construiește visele, unde visele ei mor, acolo unde vede filme.
Atunci când cuvintele nu mai sunt de ajuns, ea cântă; emoțiile trăite, întâmplările cu părinții, amintirea surorii gemene dispărută sub gheața lacului devenit patinuar, întâmplările cu clienții, amintirea primului iubit, povestea pisicii – singura prietenă în singuratatea care o înconjoară, visul ei de a vinde înghețată copiilor sau visul de a fi salvată de însuși Richard Gere din viața mizeră pe care o duce. Sunt melodii interpretate de Edith Piaf, Jacques Brel…ș.a.
Un leu… Aveți un leu? Are cineva să îmi dea un leu? Așa și-a început fata din Curcubeu monologul. Cine e fata? Ce e Curcubeu? Fata e o prostituată. Curcubeu e numele cinematografului unde își practică ,,meseria”. Fata din Curcubeu este piesa de teatru la care am fost spectator în urmă cu câteva zile. Fiind o piesă cu un singur personaj, am fost sceptică și credeam că nu voi fi dată pe spate de ceea ce voi vedea. Dar am fost foarte plăcut surprinsă de poveste și de interpretarea convingătoare a actriței Marcela Motoc.
Fata din Curcubeu
Textul piesei este scris de Lia Bugnar, iar personajul a fost interpretat de Marcela Motoc. Piesa este un monolog de aproximativ o oră, înveselit din când în când de melodii cântate în franceză de tânăra fată. Un monolog care nu îți dezvăluie de la început cu ce se ocupă ea de fapt.
Din fundul sălii, s-a auzit, deodată, o voce puternică și hotărâtă de femeie: Are cineva un leu? Acesta a fost începutul piesei, unul ex abrupto. Din sală s-au adunat chiar mai mulți lei care au construit premiza reprezentației. Început filosofic, dar care a culminat cu un sfârșit dramatic.
Fata pare preocupată să găsească adevăratul sens al vieții. Nu ai spune că ascunde o dramă. Nu ai spune că și-a pierdut, pe rând, toată familia. Ești surprins când afli că e prostituată. Și când afli că a rămas fără familie. Cu fiecare moment, afli ceva nou care îți adâncește compasiunea pentru personaj și care te convinge că aparențele înșală.
Marcela Moțoc interpretând-o pe ,,fata din Curcubeu”
„Quand il me prend dans ses bras
Il me parle tout bas
Je vois la vie en rose”
Treptat, fata din curcubeu își dezvăluie ,,profesia”. Trece ușor de la o stare la alta, de la râs la plâns, când își amintește prin câte a trecut. A avut și clienți care au respectat-o. Privirea de un verde intens i se luminează când își amintește de un bătrânel de 85 de ani care a vrut doar să se uite cu ea la filmul care rula în cinema. Și când povestește de cererea în căsătorie și de trandafirii albi.
Interpretarea empatică a actriței transmite atât de multă emoție, încât nu poți să nu compătimești personajul. Privirea verde i se umple de lacrimi când își amintește că a rămas singură. Și că are o singură prietenă: o pisică pe care trebuie să o hrănească zilnic. Trebuie pentru că vrea ea, nu i-a impus nimeni. Dar este singura ei prietenă.
Este prostituată, dar este, mai întâi, om. Am învățat din această piesă că nu trebuie să judecăm pe absolut nimeni pentru ceea ce a ajuns să facă. Am învățat că nimeni nu poate ști ce suferințe și ce drame se ascund în spatele unui zâmbet. Din păcate, Fata din curcubeu e prezentă în societatea noastră reală, pe stradă. Poate ai trecut pe lângă ea de atâtea ori și nici măcar nu ai băgat de seamă. Este o realitate crudă, dar este realitatea.
Irina Ciobotaru
0 Comentarii