Lumina pe care Vasile Mizdrea a ales-o pentru a povesti întâmplări din veacul trecut lăsând să inunde gândirea cititorului este o analiză a evenimentelor „cheie” din activitatea sa de la granița celor văzute și nevăzute, scrise în cheie proprie.
Perifrazele abundă, descrierile fiind solipsisme pline de savoare „pădurea, ca o fantomă ce dormita sub zăpadă, crengile trosnind în bătaia vântului geros, zăpada sticloasă”, realizând imagini plastice pentru ochiul cititorului. Comparații lirice, ale iubitorului de frumos, apar firesc, eufemisme, perifraze, metafore, pe alocuri devenind o proză poetizată.
Centrul de greutate al romanului îl constituie însă Codruț, câinele companiei, un câine inteligent, dresat, ascultător, capabil să prindă răufăcători dar și să tragă la sanie, dar mai ales să se atașeze de oamenii din jur. Blana câinelui, cenușie spre negru, cu o nuanță roșiatică, „care în lumina lunii apărea și dispărea” , precum o iluzie optică, iată o descriere a câinelui a cărui origine era din Franța, câini folosiți la munci și de către călugării scoțieni.
Curajul și iscusința lui Codruț sânt descrise amănunțit de către scriitor când acesta reușește să prindă o vulpe într-un „hățiș de cătină albă amestecată cu un mărăciniș de nepătruns”. Soldatul Emurla, prietenul și cel care avea mereu grijă de Codruț, afirmă: „avea un fel blând de a ține capul lui Codruț în brațe și de a-și rezema fruntea de cea a câinelui”. Codruț părea că le zâmbește când era fericit și părea că le vorbeșe cu sclipirile ochilor sau cu sunetele ieșite din gâtlejul lui:„Doamne, doar glas de om îi lipsește”, exclama Emurla. Codruț, un câine lup viguros, deștept și puternic, neîntrecut la prinderea infractorilor de contrabandă de prin Canaraua Muierilor, înspre Turcia, îndeplinea din instinct nu doar datorită comenzilor știind bine ce are de făcut.
Câinele și grănicerul plecați într-o călătorie cu sania sunt o poveste separată și aproape incredibilă, dar meritul aparține romancierului Vasile Mizdrea, pentru că scriitorul hotărăște cât este realitate și cât ficțiune, retina ochiului lăsată atât cât creatorul horărăște.
Călătoria devine captivantă, Codruț fiind nevoit să se lupte cu lupii în plină câmpie, sungur.
Un moment de mare intensitate emoțională îl constituie apropierea lui Emurla de câinele rănit la picior pe care îl oblojește cu batista, strângând laba cu șiretul bocancului, tăiat cu baioneta. Dar nu doar atât ci momentul în care el, soldatul trage singur sania, protejând câinele viteaz.
Virtutea, piatră de încercare în discordanță cu principiul autoconservării, cum o numește autorul, devine pretex pentru roman prin ofițerul Andrei, cel care în anii 90, după Revoluție cere repartiție la un pichet din Dobrogea, la graniță cu Bulgaria.
Și firul narativ curge mai departe, ca într-o curbură a spațiului dar și a timpului ca într-o teorie a relativității, scriitorul fiind fascinat de natura umană, modelând realitatea. Vasile Mizdrea are multiple valențe ca scritor – poet, prozator și chiar poeme cu turnură eseistică și religioasă.
Ofițer superior cu grad de colonel, autorul pune în mișcare o amplă orchestrație sufletească și narativă, interferând datele autobiografice cu cele ale ficțiunii. Romanul „Hotarul singurătății” este unul clasic, realist, scris la persoana întâi, scriitorul finnd omniprezent.
Romanul „Hotarul singurătății” e o povestire scrisă cu o mare bucurie amestecată cu tristeți, cu sfială, cu smerenie și crediná în OM, omul care răzbește chiar într-o societate distopică. Și chiar dacă există un ermetism al expresiei în dialoguri , romanul are esență, consistență, mesaj.
Liliana Popa
istoric de artă, scriitor, jurnalist
30 noiembrie 2024
0 Comentarii