O Dieu! que de bijoux! Așa cântă Marguerite în aria bijuteriilor din actul 3 al operei Faust de Charles Gounod. O Dieu! que de bijoux! … est-ce un rève charmant / Qui m’éblouit, ou si je veille? – zice, uimită la vederea giuvaerurilor descoperite în caseta din fața sa. Ei bine, cam așa aș putea zice și eu despre ce am descoperit joi, 3 octombrie 2024, la Teatrul Coquette.

Dar s-o luăm cu începutul. Urmăresc destul de atent propunerile muzicale pe care le face chitaristul Maxim Belciug și, când planetele se aliniază așa cum trebuie, chiar reușesc să mai și ajung la câte un concert. Fie solo, fie împreună cu alți colegi, Maxim Belciug este sinonim cu un anume tip de eveniment în care eu mă regăsesc. E ceva, la el și la muzica pe care o cântă, care mă face să mă simt bine chiar și atunci când mă face să plâng, căci nu cred că se poate scoate mai multă durere strunind șase corzi decât o face Maxim Belciug, la fel cum rar mai întâlnești expresivitate și fluență pe chitară ca la el.

Văzând, așadar, că Maxim Belciug ne invită la un nou eveniment – un concert intitulat ARIE ȘI ECOU, alături de soprana Cristina Fieraru – decid să merg. Tocmai bine, de mult nu l-am mai auzit acompaniind o voce, în ultimul timp a apărut numai în formule instrumentale. Îmi iau bilet și, în ziua și la ora stabilite, mă prezint la locul faptei. Teatrul Coquette. Undeva pe Calea Călărași, într-o casă veche și elegantă, în care intru acum pentru prima oară. Și o săliță care își merită numele: mică, intimă și cochetă, exact ca o casetă de bijuterii.

Poposesc nițel în foaier și apoi ocup un scaun în sală, unde mi-e comod, căci biletul nu e cu rezervare de loc. La câteva minute după ora anunțată, lumina se stinge și draperia de la intrare se trage. Într-o sală atât de mică, pare un formalism inutil, dar nu e. E exact acea respirație, acel accent care îți arată că începe alt timp. Un efect sincopat, ca-n muzică. Și intră artiștii.

El – cu un snop de partituri în mână, ca de obicei. Ea – foarte tânără și foarte subțire. Ca o lumânare fină. Poartă tocuri înalte și o rochie roșie care-i lasă umerii goi. Maxim își acordează chitara, ea se așează. Ceva în mine se destinde: acum suntem cu toții așezați, nu mai sunt diferențe de nivel. Cristina aruncă un zâmbet către întunericul nostru, trage aer în piept și începe să cânte. O piesă românească, ceva de dragoste, delicat și tulburător. Urmează apoi câteva piese baroce, pe care Maxim le anunță pe rând. Am reținut Amarilli, mia bella de Giulio Caccini, o bijuterie pe care am ascultat-o sorbind cu sete trilurile și ornamentele luminoase ale Cristinei, și cele două arii de Händel: Ombra mai fu și Lascia ch‘io pianga.

Ombra mai fu este aria cu care începe opera Serse, care a avut premiera în 15 aprilie 1738 la Teatrul regal Haymarket din Londra. Atunci, publicul n-a primit-o bine deloc. Criticii din epocă au spus că este unul dintre cele mai rele lucruri puse de Händel pe muzică, prin urmare opera n-a mai văzut scena aproape două sute de ani. Abia în anii ’20 ai secolului trecut a fost reconsiderată și azi este una dintre cele mai apreciate opere ale lui Händel, în timp ce largo-ul din deschidere candidează cu succes la topul celor mai frumoase pagini scrise vreodată. Iar eu, ascultând-o pe Cristina cântând-o, am înțeles încă o dată de ce: pentru că este ceva ireal de frumos, un largo al dragostei – pentru un copac, e drept, dar putem extrapola: pentru măreția naturii – în care vocea, planând în registrul înalt, creează o atmosferă angelică. La Lascia ch‘io pianga am plâns cu adevărat și nu pricep cum Cristina n-a plâns și ea până la urmă. Dar ea avea de cântat și, după ce ne-a lăsat să ne zvântăm lacrimile aplaudând-o, a schimbat registrul și a atacat niște piese franțuzești, n-am reținut exact ce, dar știu că m-a atras imediat într-un joc al seducției, cu nuri, cochetării și-o grație de fluture. Au urmat apoi niște piese spaniole, culminând cu o ¡Viva Sevilla! care ne-a arătat că fiesta e acea stare de spirit care te face să dansezi. Și cum eclectismul programului era deja evident – spre încântarea urechilor neofite, cum sunt cele pe care le port eu – saltul în zona napolitană nu m-a mai suprins și m-am lăsat în voia muzicii: Santa Lucia m-a legănat pe niște valuri pe care aproape le-am confundat cu o plutire, în timp ce O sole mio – pe care l-am primit cu nițel scepticism – ce se mai poate adăuga la cât s-a tot cântat ??? – m-a scos efectiv din scaun, atât de bine a sunat Cristina în acuta de final, după ce s-a jucat spumos cu această piesă șlagăr pentru care reperul planetar e, probabil, Pavarotti. Concertul s-a încheiat cu romanța Pe lângă plopii fără soț, pe versuri de Eminescu, desigur, oferită la bis într-o interpretare dulce și intensă, vibrantă.

Nu s-a cântat nimic de Charles Gounod, dar s-au cântat multe alte bijuterii, pe unele le-am arătat mai sus. Ce pot să spun? Nu e ca la operă, unde grandoarea sălii, povestea, decorurile și montarea, orchestra, regia, luminile, luciul – toate creează un alt tip de impresie, poate mai puternică, dar care uneori abate atenția de la muzică. Aici a fost un concert cu toate sclipirile la interior. Doi oameni au cântat pe o scenă goală, neagră, și au umplut-o. N-am simțit deloc nevoia de efecte ajutătoare: mă uitam la Cristina și vedeam tot spectacolul în ea. Aceasta este, probabil, puterea muzicii: când cineva îți cântă curat, cu tot sufletul, e ca și cum te-ar lua în brațe și te-ar duce în zbor. Și mie exact asta mi s-a întâmplat: pentru un ceas și ceva, Cristina și Maxim m-au zburat. Concertul va mai fi programat în stagiunea 2024-2025, vă îndemn să mergeți negreșit.

ARIE ȘI ECOU. Cristina Fieraru (soprană) și Maxim Belciug (chitară)

Elena Constantin