Am crescut cu muzica celor de la Pheonix. Nu am trăit în perioada în care melodiile lor îți dădeau o gură de aer curat într-o societate ternă și încătușată dar au avut propriile lor mesaje eliberatoare pentru societatea în care am crescut eu.

Așa cum îmi spunea cineva „Dacă Dumnezeu vrea să te învețe ceva nu pune mâna pe par ci-ți aruncă o carte în cale” la fel consider că Universul are felul său de ați da muzica potrivită la momentul oportun.

Eram pe Insula Inelul de Piatră Capidava la Academia de vară Atlantykron când am aflat de trecerea în alte lumi a lui Nicu Covaci.

Nu am avut ocazia să-l cunosc vreodată personal dar am simțit nevoia, prea târziu din păcate, să-i dau ceva înapoi pentru muzica ce m-a modelat.

Am profitat de expoziția de la Centrul Cultural al MAI să-i fac un locușor cu lucrări în „Memoria Nicu Covaci” seria Pheonix și sper să reușesc măcar să fiu una dintre cei care vor reuși să facă viitoarele generații să nu-l uite și să nu arunce muzica lui.

Vor fi cinci chitare, am reușit să termin doar patru.

Fiecare are o poveste a ei pe care vă invit să o descoperiți.

Promit să termin cât mai repede și a cincea chitară astfel încât „echipa” să fie completă.

Pentru mine Phoenix a fost și rămâne un simbol al luptei pentru un ideal în care crezi indiferent de cum e viața, lumea, societatea. Este reprezentarea libertății de a fii tu însuți.

Mulțumesc Nicu Covaci că prin versurile tale m-ai învățat să rămân eu oricât de mult a încercat lumea să mă omogenizeze.

Cristina Dinu

Foto: Florin Oreviceanu

Film: Cătălin Statie