Unul din miturile fundamentale ale oricărei civilizații umane este cel al sacrificiului: ca ceva să dureze, trebuie să dăm ceva la schimb, mai scump. În forma supremă, trebuie să dăm ceva mai mult decât propria viață, și anume viața sau viețile celor ce ne sunt cei mai dragi: soț/soție sau fiică, sau prieten. Spre deosebire de mitul sacrificiului Christic, unde nu prea e loc de nuanțe,  balada Meșterului Manole, asemeni altor surate din spațiul balcanic, are o intrigă mai complexă, ce ascunde chiar și o dimensiune ludică: Anei nu i se spune că va fi zidită de vie ci o se propune un joc de-a zidirea. Meșterii înșiși, cu Manole în frunte, sunt și ei sacrificați în final, dar nu în numele unei justiții celeste ci al maximei trufii.

Am făcut această lungă introducere deoarece Josef Kappl, autorul muzicii operei Meșterul Manole – livretul fiind semnat de Victor Cârcu, textierul multor cântece ale formației Phoenix, ajuns regizor de teatru în Germania – a creat o succesiune de momente muzicale de mare amploare orchestrală în care ceea ce numim secție ritmică într-o formație rock a dat piatra de temelie unui edificiu sonor mult mai amplu: timpane, două grupuri corale, un pachet clasic de instrumente de coarde, alămuri și suflători. Fidel rockului, Kappl a fost foarte generos cu chitara electrică ca instrument solistic dar a surprins publicul cu o exuberanță tematică înrădăcinată în spațiul balcanic – nimic din rigoarea ritmică a spațiului germanic, la care ne-am fi așteptat de la un basist de talia lui Kappl.

Opera rock Meșterul Manole are o istorie interesantă, ce amintește cumva de povestea Phoenix: livretul a fost respins de cenzura comunistă în 1973, îngropat definitiv în uitare și a reapărut, de nicăieri, în 2008, când lucrul la muzică și text a fost reluat. Premiera a avut loc în 2013, la Timișoara, fiind de câteva prezentații în Brașov, București și Ploiești.

Scenografia a fost pe măsura muzicii și a textului, fiind în sine o poveste: la început avem în fundal doar o succesiune de cruci și schele de lemn, în jurul cărora se construiește superba mănăstire Curtea de Argeș.

Din păcate, la finele concertului din Parcul Rozelor a venit și vestea trecerii la cele sfinte a lui Nicu Covaci, fondatorul și sufletul formației Phoenix. O coincidență cumva transcendentală care s-a încheiat cu aceleași reflecții asupra orgoliului de fi fost depozitarul unui patrimoniu muzical de excepție: discografia Phoenix. Fără de care multe generații de tineri am fi fost pur și simplu lipsiți de o minimală vlagă sufletească. Dumnezeu să-l odihnească pe Nicu Covaci.

Marian Drăgoi