Dragă Liliana, Cu atât mai mult cât ești de o uimitoare tenacitate, mulțumesc pentru veștile aproape zilnice venind dinspre tine. Cum văd că pomenești și aniversări ( de teatru), mă văd aproape obligat să-ți spun că în acest 2021 se împlinesc 50 ani rotofei de la debutul meu în lung-metraj, cu filmul DECOLAREA, văzut – la vremea lui – de peste 4 milioane (!) de spectatori români… Cum filmul l-am „turnat” aproape în întregime la Cluj ( si cu o participare masivă în distribuție a mai multor actori de la Natțonalul Clujean) poate că, plutind pe crupa celor 50 de ani, ar putea să-i intereseze – documentar – pe organizatorii Festivalului Cinematografic de la Cluj…

Oricum, filmul este o veritabilă… urnă funerară: cu o singură excepție, toți actorii din distribuție ne privesc acum de pe lumea cealaltă ! Filmul a fost cvasi-debutul cinematografic – omagiat în vremea aceea – al lui Emil Hossu, alături de gratzia proverbială a Monicai Ghiutza si de magnifica prezentză a lui Liviu Ciulei ( în ultimul său rol principal jucat într-un film).

* Anectoditic; acel „singurul încă în viață” este.. Timi Ursu. Cum – în rolul de plan doi „Andrei” – actorul care trebuia sa sosească de la București n-a… sosit: și, trebuia salvată ziua de filmare, a intrat în rol însuși regizorul debutant.

**Din nefericire filmul a fost introdus „pirat” pe Facebook, de cineva – un cineva absolut necunoscut! – într-o copie absolut degradată, total defavorizantă, foarte departe de excelenta imagine alb-negru semnată de Stefan Horvath si Mihai Narti!

DESPRE… ”DECOLAREA”

Cei ce au lipsit la spectacolul de gală de sâmbătă-seara (gazdă excelentă: staff-ul cinematografului “FLORIN PIERSIC”; amfitrion generos, ca de fiecare dată: Florin Piersic!) – au ce regreta..! Afirmația are acoperire totală, ne-am reîntâlnit, cu mare bucurie și plăcere, cu un realizator de forță al anilor ’70, îl numesc pe regizorul TIMOTEI URSU – (mă gândesc numai ce pelicule am fi vizionat dacă n-ar fi ales exilul!…), și am avut prilejul (re)vizionării unei pelicule remarcabile, DECOLAREA; și, nu în ultimul rând, ne-am reamintit nume de marcă din teatrul și filmul românesc, multe legate de spațiul cultural clujean. Nu în ultimul rând, este evenimentul prin care a fost omagiat un mare om de teatru și film: LIVIU CIULEI. Prin cele două nivele propuse, artistic și documentar, DECOLAREA ramâne un film de o actualitate frapantă. Sunt adevăruri transmise direct, deloc cosmetizate, sunt fapte cu urmări în viața socială a multora dintre noi. “Repartizările în producție” erau un fapt real, catastrofele naturale au fost și sunt reale, oamenii au fost puși și sunt puși să acționeze în funcție de aptitudinile lor, în funcție de aspirațiile și de calitățile lor native.

Până la debutul lui Timotei Ursu în lung-metraj sunt de notat următoarele: între 1959 si 1962, student al Facultății de Filolgie-Istorie din cadrul Universității “BABEȘ-BOLYAI, Cluj Napoca. Este crainicul “de dimineață” al Postului de Radio Cluj, 1961-1962; asistent de regie al lui Radu Stanca în 1962-1963; secretar literar al Teatrului Național din Cluj între 1962 și 1964; absolvent al secției de Regie de film si Tv a IATC București, promoția 1969; asistent și lector universitar la secția de Regie de film și TV a IATC București 1970 – 1978; regizor de film și realizator de emisiuni RTV, foarte apreciat.

Debutul în lung-metraj are loc în 1971: DECOLAREA (producție a Studioului Cinematografic BUCUREȘTI; premiera la 13 decembrie 1971 iar la Cluj în 17 decembrie 1971, la cinematograful REPUBLICA (actualul cinema “FLORIN PIERSIC”!…) În distribuție: Emil Hossu, Liviu Ciulei, Monica Ghiuță, Gheorghe Radu, George Mottoi, Constantin Guriță, Gheorghe Nuțescu, Marin Aurelian, Ion Marian, Ion Fărăianu, Valentino Dain, Emanoil Petruț, Nicolae Dițescu (ba, și… însuși Timotei Ursu!)… Filmul a fost apreciat de public si de critica de specialitate drept o peliculă cu totul și cu totul aparte..! Regizorul și scenaristul TIMOTEI URSU se vor regăsi în SEPTEMBRIE, (film multipremiat național, plus o selecție la festivalul FEST BELGRAD in 1978, film cotat acolo între “ cele mai bune 24 de filme pe plan mondial in 1977” !…) Urmează apoi AL PATRULEA STOL (1978, menținând aceeași dublă calitate: scenarist și regizor). În 1975 a semnat scenariul filmului de debut al lui Mircea Daneliuc, CURSA și apoi scenariul debutului în lung-metraj al lui Ștefan Mărăscu, BUNĂ-SEARA, IRINA ! În fine, în perioada 1982–1985 este nevoit să-și rezume activitatea doar ca“regizor documentarist” în cadrul SAHIAFILM și… cercetător științific independent, membru al Asociației Oamenilor de Stiință din România, înainte de a pleca (definitiv ?!…) în Occident.

TIMOTEI URSU: ….”DECOLAREA” este un film despre inadaptabilitatea într-un anume context social excesiv de sever și despre dramele care derivă dintr-o astfel de inadaptabilitate.

REPORTER: Cum v-ați asteptat să fie vazută această peliculă la 40 de ani de la premieră?

TIMOTEI URSU: Am revăzut DECOLAREA recent, la New York, în compania unor oameni de film americani. Le-a fost greu să creadă că DECOLAREA e un film realizat cu… 40 de ani în urmă. Credeau ca e o copie alb/negru a unui probabil film recent, color….! A fost un film “alb /negru” de la bun început, realizat foarte dificil cu 4o de ani în urmă; subliniez asta… Cum îl privesc? Cu dublă emoție. Odată pentru că timpul a trecut… au trecut patru decenii! Apoi pentru că, în bună masură, sunt clujean și mă consider în continuare clujean, așa se explică plasarea acțiunii în orașul Cluj. Aici am filmat de fapt DECOLAREA!… Și mă bucur, deoarece pe lângă rolurile principale încredințate actorilor principali Emil Hossu, Monica Ghiuță și Liviu Ciulei, am încredințat un număr de 12 roluri unor actori valoroși ai Teatrului Național din Cluj, pe care-i cunoșteam foarte bine de pe când fusesem secretar literar al teatrului local, vreme de doi ani. Erau – și sunt! – nume la care țin si astăzi, pe care mă bucur sincer ca le-am distribuit în DECOLAREA. Chiar dacă cei mai mulți dintre ei – incredibil – nu mai trăiesc, ei sunt aici – vii! – pe… pelicula noastră! Priviți-i!…

REPORTER: Două sunt planurile care fac din DECOLAREA un film remarcabil, planul artistic și, de asemenea, cel “documentar”…

TIMOTEI URSU: Vă mulțumesc pentru aceasta remarcă. Intervenise factorul… întâmplare, care a favorizat – cred eu – finalizarea filmului. La mijlocul filmărilor, actorul principal – deținator al rolului fundamental – Emil Hossu, s-a îmbolnăvit brusc de hepatită. Am fost obligați să întrerupem filmările, sugerându-mi-se, dinspre Direcția Cinematografiei, două alternative: să refilmăm tot ce a filmat până atunci Emil Hossu, cu… un alt actor (și cu… întreaga distribuție!); ne aflam la jumătatea filmărilor și asta ar fi însemnat cheltuieli enorme. Catastrofă! A doua alternativă: renunțarea la fim, casarea lui. Am cerut un timp de gândire, de apreciere a situației; iar așteptarea – cum mi s-a întâmplat frecvent în viață – s-a dovedit de bun augur: INUNDAȚIILE! Am filmat eu însumi pentru TVR, IATC și SAHIAFILM, în acea catastrofă națională. Trei sferturi din “imaginile de inundații” aflate în film sunt copiate după ceea ce… am filmat chiar eu; și între acestea am “placat” apoi, cum se spune, secvențe cu actorii noștri, ca și cum ei, Emil Hossu și Nea Guriță, chiar ar fi fost surprinși de inundații!… A fost un procedeu inedit, cel puțin la noi: un “film artistic” cu… imagini reale. După câteva săptămâni – altfel eroice! – Emil Hossu s-a refăcut și am… reluat filmările obișnuite, restante – dar modificate de noul context. Intervenția factorului-întâmplare mi-a convenit de minune, din punct de vedere dramaturgic: dispuneam acum de acel “factor-surpriză”, neprevazut, care muta salutar sensul social-politic al întâmplărilor pe un nou palier, cel “moral”, așadar unul acceptabil pe orice meridian al Lumii. Povestea fusese cea a unui tânăr român, superior școlit, supus unor chinuri caracteristice lumii comuniste românești, de a munci – inadaptabil! – într-un “loc de producție pentru trei ani”, un loc de viață impus anapoda, nu în raport cu pregătirea, cu calificarea sa, ci cu așa-zisele “necesități naționale ale momentului”; factorul neadaptabilitate plus factorul-surpriză al marilor inundații ne-a… salvat: prima formă a scenariului, tributară întrucâtva nuvelei “ACOPERIȘUL DE STICLĂ” a lui Constantin Stoiciu, viza doar drama individuală, cea a “ratării treptate a unui tânăr vrednic de o soartă mai bună”. Acum eroul era opus “factorului-întâmplare”, care a împins inspre un posibil catharsis, catalizând numeroase conștiințe, reamintindu-le că ele sunt o parte a Lumii și nu vice-versa. Am înțeles asta chiar eu, regizor de film de lung-metraj nevoit să filmez – cu riscurile și revelațile de rigoare – nu pogonul propriu al unui personaj, ci o dramă… colectivă. Prin această nouă dimensiune, DECOLAREA iese, cred eu, din categoria răfuielii doar cu un sistem politic și devine un produs artistic…. apreciabil sufletește, apt de adopție din partea actualei generații tinere, care crede mult mai mult în moral decât în politic. Probabil așa se explică buna primire chiar aseară, din partea acestor trei sute de spectatori cărora nu le-a spus niciodată, nimeni, “ tovarășe tânăr”!….

REPORTER: Cum s-a adaptat Timotei Ursu în.. Statele Unite?

TIMOTEI URSU: Asta e cu totul… altă poveste!.. Eu am părăsit România în 1986 prin autoexil, după ce întâi… România m-a părăsit pe mine: după trei ani de teribilă marginalizare în care nu mai vedeam nici un fel de “luminiță de la capătul al tunelului”!…. Avusesem câteva răbufniri împotriva cenzurii demente practicate în filmul românesc; și, dintr-odată, m-am trezit pe… “lista neagră”! Din 1982 numele meu nu mai era permis sa fie rostit or tipărit public! A trebuit sa robotesc la studioul de filme documentare SAHIA FILM filmând ‘’comenzi pe peliculă” (comerciale), filme școlare și pelicule de protecția-muncii. Imi făceam “norma”, și atât. Dar eu n-am fost născut pentru normă!.. Crezusem, inițial, că în România orice minune ține trei zile; au trecut de nenumărate ori câte trei zile, până în 1986; și atunci am concluzionat că le sunt dator copiilor mei cu o șansă de viață reală. Cu perspectiva unui viitor! Ceea ce nu mi-aș fi imaginat niciodată până atunci: m-am aninat pe un alt… țărm de Lume, știind – lucid! – că ceea ce numim “cariera mea cinematografică” s-a încheiat cu cele trei filme de lung-metraj: DECOLAREA, SEPTEMBRIE și AL PATRULEA STOL. Eu am tras foarte din greu – și reușisem! – să ajung apreciat regizor român de film, nu regizor “in general”..! Nu m-a atras ideia să „fac regie în USA”. Am practicat în SUA o serie de meserii, pentru asigurarea existenței (între altele mi-a fost de real folos “carnetul de marinar”, singura mea legitimație ca refugiat politic!). Am lucrat apoi în vânzări imobiliare dar, mai ales, în publicistica în limba română, ca ziarist. Am fost director al revistei social-politice “FOAIE” (din Long Island) și editor-șef la New York, vreme de patru ani, a celui mai cunoscut ziar internațional al diasporei române,” LUMEA LIBERĂ”. Am fost o vreme, în paralel, și corespondent al BBC-ului la New York și, mai ales, mi-am continuat cercetările multidisciplinare în domeniul istoriei vechi a României. Cam atât; deși – una peste alta – sunt destul de multe…!

REPORTER: Prezența dumneavoastră la Cluj-Napoca are loc într-un moment în care spiritualitatea românească pierde trei mari nume, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Andrei Blaier.

TIMOTEI URSU: Orice astfel de pierdere, irecuperabilă, e dureroasă pentru cultura română. Totuși, am avut o surpriză neplacută, ca un nor de furtună, când – din ziarul ADEVĂRUL – am aflat că… fostul meu coleg de cinematografie Andrei Blaier “turna” (cu acte-n regulă!) nu numai filme, ci și… la Securitate..! L-am socotit mereu un regizor mediu, mai bun în raport cu colegii săi de generație, un coleg cumsecade, care se alătura cu cu ”sinceră bunvoință” – credeam noi, acțiunilor mai-tinerilor regizori. Așa cum a fost organizarea grupului “tânăr” – vreo zece până la urmă! – Daneliuc, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Tatos, Pița, Băleanu, Doru Nastase, Ursu și alții, care am pretins o audiență la Ceaușescu ca să ne plângem cu privire la aberanta cenzură și anomaliile din producția cinematografică. Ințeleg acum de ce inimosul meu fost student (și chiar regizor secund la DECOLAREA, Doru Nastase) si… cu mine, cei care la…” o bere” în restaurantul de lângă fostul ACIN, “CIREȘICA” am schițat această acțiune, am…zburat instantaneu si definitiv din planul de producție al Buftei, in1982; si de ce tocmai Adrian Petringenaru si Blaier, care se alaturaseră foarte activ nouă, au preluat, de îndată, tocmai … pozițiile de producție respective, ramase libere!… Aici e rădăcina morții fizice, de inimă rea (dupa nici o lună!) a lui Doru Năstase; și a sfârșitului activității mele în filmul artistic românesc! Istoria nu se scrie numai cu majuscule. Iar trecutul apropiat – nici măcar nu face parte din istorie, cât din plamada viitorului. Mă aplec până la pamânt în fața tenacității și rodniciei artistice a marelui OM care a fost Ciulei, marcator de epocă, și pe care – la filmarea propriului meu film – l-am descoperit a fi nu numai o mare personalitate dar, mai ales, un coleg de o incredibilă delicatețe și disponibilitate artistică (a interpretat de altfel, în DECOLAREA, cu generozitate și cu exemplar talent, ultimul rol principal al carierei lui ca actor de film!). În ce-l privește pe mai-tânărul Tocilescu, care mi-a fost “coleg de an” la IATC, el a devenit in timp pe drept cuvânt, una din marile mândrii ale Teatrului Românesc. Nu cred că aceștia doi pot fi puși pe acelaș catafalc cu Blaier, chiar dacă au murit.. mai deodată! Spunem creștinește: “Dumnezeu să-i odihnească pe toți!”; dar îi vom purta spre mormânt pe afeturi de tun de calibre diferite pe Ciulei și Tocilescu; și, cel mai bine, în altă zi a săptămânii…!