Interviu cu Narcis Zărnescu
URMUZ – PRECURSOR AL MODERNISMULUI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Liliana Popa: Urmuz poate fi atribuit mai multor scriitori premergători perioadei în care a trăit și a scris. Notați undeva:”Urmuz merită o ascendență și un blazon, el fiind un martir al luptei cu inerția. Dar, o ironie istorică sau astrală îl va arunca, din nou, post-mortem, pe Urmuz, în cercul hermeneutic, inerțial, al interpretărilor critice, care nu pot depăși grupul de recurențe oficializate treptat”.
Narcis Zărnescu: Urmuz (se) rătăcește, de aproape un veac, prin pădurea de semne și simboluri, de interpretări critice și istoriografice însoțit, precum un Dante carnavalesc, nu de Virgiliu, ci de Caragiale și Eugène Ionesco.
Este, desigur, un stereotip mental și comparatist, care ar trebui revizuit și reevaluat, așa cum s-ar cuveni cu toate stereotipurile. În caz contrar, stereotipurile învechite vor confirma nevoia noastră de inerție, lenea intelectuală, diverse cripto-nostalgii sau un paseism vetust, oarecum fotoshopat. În felul acesta, critica devine o litanie, reglată de calendarul aniversărilor și comemorărilor, care repetă pseudo-canoane sau standarde stabilite de marii critici, sacerdoți inamovibili.
Când modelele hermeneutice propuse de Eugen Lovinescu, George Călinescu sau de alți critici ‚canonici’ au început să fie puse sub semnul întrebării sau înlocuite, avea loc, de fapt, o revoluție de catifea, soft, aproape firească. Călinescu îl surghiunește pe Macedonski, undeva, la periferia Istoriei literare, fără să prevadă că într-o zi Adrian Marino îl va amnistia, îi va anula exilul acestui Ovidiu modern și îl va redefini ca autor canonic. La fel se va întâmpla și cu diagnosticul călinescian nemilos, pus lui Urmuz, care va fi contrazis de studiile lui Nicolae Balotă, Eugen Simion, Nicolae Manolescu, la care se adaugă mulți alți critici tineri.
Istoria ne învață că idolatrizarea unui critic, unui scriitor, a unui filosof este direct proporțională cu erorile de interpretare ale criticii. Această lege nescrisă a funcționat perfect, atât în cazul celui mai mare nedreptățit, Poetul Nepereche, cât și în cazul, mai puțin vizibil și mai puțin empatic, al meta-creatorilor: critici, de la Ibrăileanu și Lovinescu până la Călinescu; istorici, de la Xenopol și Iorga la Pârvan; filosofi, de la Conta la Negulescu și Blaga. Și lista rămâne deschisă.
Aceste resetări, necesare și periodice, explică, parțial, dinamica vieții și gândirii critice, atât în literatură, cât și în știință. Jocurile hazardului, crizelor, modelor și modelelor, provoacă perturbări, mutații și permutări în ierarhiile de valori, astfel încât se poate întâmpla, exagerând nu foarte mult, ca un produs cultural, din categoriile cunoscute, de la poezie la critică, să treacă alternativ, într-o anumită unitate de timp, din categoria apocrifă în cea canonică și invers. Fenomenul fusese observat, dintr-o altă perspectiva, de Nietzsche, atunci când scria despre die Umwertung aller Werte (1886), răsturnarea tuturor valorilor. Este vorba, așadar, de un fenomen general uman și, mai ales, european, dacă recitim istoria războaielor și revoluțiilor Bătrânului (in)Continent, în comparație cu cele asiatice sau transatlantice.
Am început să observ, prin urmare, de multă vreme fantomele, care bântuie Europa. În topul fantomelor, primul loc este ocupat de comunism, așa cum genial și-l imagina Marx, în Manifest (1848): „Ein Gespenst geht um in Europa – das Gespenst des Kommunismus“. Prima traducere românească apare la Iași în 1883: „O nălucă umblă prin Europa – năluca comunismului”. Năluca va deveni, în traducerile posterioare, fantomă, apoi spectru. Sensul profund rămâne neschimbat. Locul al doilea în top, este ocupat de inerție, care se insinuează și ia forme neașteptate în practica limbii de lemn, ca și a gândirii de lemn, care va bântui prin lume, dar și prin „neo-umanioarele” noastre moderne și postmoderne.
Mi-am propus să studiez cauzele și efectele inerţiilor mentale, spirituale, morale; istoria lor, oficială și secretă; presiunile și blocajele, pe care le generează. Înainte de a mă declara continuatorul lui Labiș, în Lupta cu inerția, care era imperios necesară atunci, ca și acum, mi-am reamintit de Kepler, primul care folosește conceptul de inerție în Mysterium Cosmographicum (1597, 1621) și în Harmonice Mundi (1599); reluat, mai târziu, de Newton, în Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica (1687), care definește inerția, fără să pronunțe cuvântul ca atare: „Lex I: Corpus omne perseverare in statu suo quiescendi vel movendi uniformiter in directum, nisi quatenus a viribus impressis cogitur statum illum mutare.” Traducerea este simplă: „Legea I: Fiecare corp persistă în starea sa de repaus sau de mișcare uniformă, cu excepția cazului în care este obligat să-și schimbe starea prin o forță imprimată.”
Totuși, cineva s-ar putea întreba de ce i-am invocat pe Kepler și pe Newton? Pentru că Urmuz merită o ascendență și un blazon, el fiind un martir al luptei cu inerția. Dar, o ironie istorică sau astrală îl va arunca, din nou, post-mortem, pe Urmuz, în cercul hermeneutic, inerțial, al interpretărilor critice, care nu pot depăși grupul de recurențe oficializate treptat. Nu este nici locul, nici momentul de a căuta explicații la această stare de fapt a receptării critice, explicații care se pot desfășura dinspre mentalul profund și reflexele mimetice până la spaimă și ακηδια sau acedia, unul din păcatele capitale, după Biblie și Sfinții Părinți. Ioan Scărarul, Simeon Noul Teolog, Isaac Sirul, Evagrie Ponticul, Ioan Casian și alții traduc akedia prin lene, plictis, lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleșeală, descurajare, toropeală sau chiar prin împrăştierea cugetării. Din ‘fericire’, aceste performanțe continuă să fie prezente în genomul intelectualului contemporan, fie el critic, istoric, filosof sau creator/producător de plus/minus valoare.
Liliana Popa: Mereu nemulțumit, parcă în contratimp cu tot ceea ce îl înconjura, Urmuz devine oglinda neajunsurilor societățíi în care trăia
Narcis Zărnescu: Campion absolut și indubitabil în lupta cu monstrul numit inerție, Urmuz, ca orice scriitor de geniu, s-a revoltat împotriva societății, a literaturii, a lui însuși, trei forme de inerție, care conduc la o lignificare și o pietrificare a limbajului. Rezultatul dramatic este non-comunicarea sau zero-comunicarea. În acest caz, singura armă care îi rămăsese era umorul absurd, gotic, lugubru, horror. Personajele sale vor fi ciopârțite, măcelărite, într-o autopsie simbolică, pentru ca după aceea, ciozvârte disparate să fie montate, după o logică a umorului negru, iar părțile care lipsesc să fie înlocuite cu obiecte, formule matematice sau alți substituți. De fapt, personajele lui Urmuz sunt moarte, sunt un fel de zombi. O lectură din perspectivă thanatică sau în registrul binar eros vs thanatos, încă nu a fost abordată de criticii din Generația Alpha, Generaţia Z sau Generației Y.
După ce pariază pe Urmuz, cititorul participă la o experiență de tip Frankenstein, a cărei intensitate se poate atenua, comparând personajul-hibrid urmuzian cu ființele hibride din picturile lui Hieronimus Bosh (1450-1516) sau cu portretele lui Arcimboldo (1527-1593), compuse din legume, fructe, flori, pești, păsări sau cărți.
Urmuz nu este numai ascendentul lui Eugène Ionesco, ci și al lui André Breton, care avea să definească, în 1939, umorul negru [vom aborda comparativ, într-un viitor apropiat, similitudinile retorice dintre magia neagră și umorul negru!] ca revoltă superioară a spiritului („la révolte supérieure de l’esprit“)[1].
Liliana Popa: Cum poate fi caracterizat umorul urmuzian, care au fost influențele ?
Narcis Zărnescu: Recitindu-l pe André Breton, ai impresia că face o analiză a prozelor urmuziene. Pentru el, umorul negru ar fi o sinteză dialectică și contradictorie, în care se întrepătrund umorul obiectiv (Hegel) și hazardul obiectiv. Ca să rezolve contradicția ascunsă, care subminează demonstrația, Breton introduce ipoteza lui Freud, după care umorul, prin mecanismele sale psiho-semantice pare să asigure invulnerabilitatea Eului. Concluzia lui André Breton, obscură și metaforică, este încă funcțională: „Sfinxul negru al umorului obiectiv întâlnește, pe drumeagul prăfuit, Sfinxul alb al hazardului obiectiv”[2].
Critica a tradus discursul voit abscons și misterios al lui Breton în fraze care descifrează, într-o perspectivă trans-culturală, umorul absurd, negru, gotic, din textele lui Urmuz. Iată diagnoza hermeneutică, în baza căreia critica românească ar putea iniția un proiect de lecturi alternative[3], care să blocheze limbajul de lemn, folosit de jumătate de veac, în abordarea lui Urmuz: „Prin umorul negru, omul înfruntă viața sub focurile încrucișate ale morții și ale plăcerii, singurele ‘instrumente’ capabile să pătrundă în ceea ce este încă neexplorat în spațiul uman”[4].
Într-adevăr, André Breton, deși nu are cunoștință de existența scriitorului român, pare că vorbește despre Urmuz, atunci când perorează despre suprarealism, umor negru sau dicteu automat. Poate că, în viitorul apropiat, publicația Curtea de la Argeș, prin vocea domnului Academician Gheorghe Păun, va propune editorilor francezi ca în următoarea ediție a Antologiei umorului negru să figureze și Urmuz, care și-a câștigat dreptul de precursor de geniu al suprarealismului european, recomandat, printre alții, de Academicianul francez Eugène Ionesco.
Liliana Popa: Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? , retorică întrebarea, dar actuală și azi
Narcis Zărnescu: Pentru a onora mai profund și mai complex misiunea didactică, pe care am desfășurat-o timp de o jumătate de secol, atât la universitățile cu care am colaborat sau colaborez, cât și pe câmpurile de luptă ale scrisului, voi mai adăuga, și în acest eseu polemico-didactic, câteva repere-sugestii, în speranța că tinerele generații de exploratori ai literaturii își vor asuma sarcina de a dezamorsa din cultura română inerția letală, care ne subminează modul de a gândi și a decide.
Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? este o întrebare retorică de mare forță expresivă, preluată din prima Catilinară a lui Cicero, pe care o putem traduce fără Google: „Cât timp, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră?” Această întrebarea ar trebui să ne-o punem în fiecare zi, ca un semnal de alarmă, dar și ca un strigăt de mobilizare a energiilor spirituale, chemate să se împotrivească mentalității de tip akedia care ne pustiește valorile și identitatea. Această întrebare este, desigur, și un strigăt metaforic de luptă cu inerțiile criticii literare.
Liliana Popa: Care au fost metodele folosite de Urmuz în proza sa ?
Narcis Zărnescu: O temă, plurivalentă, în abordarea reîmprospătată a lui Urmuz, ar putea fi tehnica, pe care el o clonează pentru toate prozele sale, și care se numește colaj. Personajele, al căror desen l-am schițat mai devreme, sunt construite prin decupări și colaje. Simpla analiză a acestei tehnici ar putea deschide portaluri comparatiste, imprevizibile, de comunicare, cu literaturile și artele europene. Câteva argumente: André Breton, Pierre-Olivier Walzer și Pablo Picasso, atribuie principiul colajului literar Contelui de Lautréamont. Georges Braque și Pablo Picasso (Natura moartă cu scaun si baston) realizează primele colaje picturale în perioada 1912-1913.
Din 1918 până în 1931, dadaiștii și suprarealiștii manipulează în colajele lor o mare varietate de materiale; în 1911, britanicii E. V. Lucas și George Morrow scriu o poveste (Quelle vie!) din imagini decupate dintr-un catalog de produse; în 1918, Raoul Hausmann, Hannah Hoch și John Heartfield folosesc fotografii; în 1919, Max Ernst va utiliza gravuri vechi, pentru colajele sale: Femeia cu 100 de capete (1929), Visul unei fetițe care a vrut să intre la Carmel (1930) și O săptămână de bunătate (1934). Acești creatori sunt contemporanii lui Urmuz. Cu toții au idei, teme, obsesii, spaime, revolte similare. Apare clar o constantă tehnică în transcrierea viziunilor lor despre lume: colajul. Cum se explică această comuniune și concordanță? Aici, se deschide un alt orizont hermeneutic fascinant: sincronicitatea (Synchronizität), intuită și dezbătută de un mare psihanalist, Carl Gustav Jung, și un mare fizician, Wolfgang Ernst Pauli, laureat al premiului Nobel.
Așadar, sincronicitatea este o coincidenţă semnificativă de fenomene fizice și psihice care sunt înlănțuite a-cauzal. Ea este efectul, dar și confirmarea că un complex psihic sau un conținut arhetipal au fost „constelate”, adică au intrat într-un proces ce angajează, deopotrivă, fenomene din lumea fizică și din universul psihicului individual[5]. Iată cum solitarul Urmuz poate fi „reinventat”, cu ajutorul unor coordonate și repere existente, dar neexplorate; conectat la arhivele arhetipale și proiectat ipotetic în hiperspațiul sincronicității. Marii artiști plastici, pe care îi listez infra, contemporani, mai mult sau mai puțin, ai fostului mic anonim sinucigaș, Urmuz, ar putea reprezenta, ca să folosesc câteva metafore din zona IT, tot atâtea programe și aplicații, tools-uri, funcționale, pentru inaugurarea de noi lecturi ale operei lui Urmuz. Fiecare din cei care urmează reprezintă o lume. Cu toții simbolizează o constelație de lumi, o sincronicitate, multiversuri fractale: Carmelo Arden-Quin, Jean Arp, Georges Braque, Marcelle Cahn, Salvador Dalí, Jean Dubuffet, Max Ernst, Simona Ertan, Raoul Hausmann, Marcel Janco, Fernand Léger, Man Ray, Joan Miró, Philippe Morisson, Aurélie Nemours, Pablo Picasso, Diego Rivera, Kurt Schwitters, Michel Seuphor, Nicolas de Staël, Victor Vasarely, Maria Elena Vieira da Silva.
Niciun critic nu l-a studiat pe Urmuz în contextele expresionismelor europene sau transatlantice. Majoritatea acestor creatori sunt contemporanii lui. Similitudinile de gândire, de viziune și metaforă, imaginar și simbolistică sunt copleșitoare. Dăruiesc tinerilor generații de critici și hermeneuți lista scurtă de creatori europeni, din care face parte și Urmuz, care compun o impresionantă fraternitate spirituală, dincolo de frontiere și sisteme politice: Ernst Barlach, Max Beckmann, Fritz Bleyl, Heinrich Campendonk, Otto Dix, Conrad Felixmüller, George Grosz, Erich Heckel, Elfriede Lauckner, Max Kaus, Ernst Ludwig Kirchner, Käthe Kollwitz, Otto Mueller, Emil Nolde, Max Pechstein, Kurt Pinthus, Karl Schmidt-Rottluff, Franz von Stuck, Werner Scholz, Paul Thesing; Richard Gerstl, Egon Schiele, Oskar Kokoschka, Alfred Kubin, Max Oppenheimer; Constant Permeke, Gustave de Smet, Frits van den Berghe, James Ensor, Albert Servaes, Albert Droesbeke, Pierre Alechinsky; Ivan Albright, Milton Clark Avery, George Biddle, Hyman Bloom, Elaine de Kooning, Willem de Kooning; Frédéric Fiebig, Georges Rouault, Georges Gimel, Eugène Paul, Maurice Rocher, Chaïm Soutine, Antoon Kruysen, Vasyl Khmeluk, Bernard Buffet; Francis Bacon, Leon Kossoff; Edvard Munch, Vassily Kandinsky, Marc Chagall, Alexej von Jawlensky, Nathalie Gontcharova, Mstislav Doboujinski etc.
Oricare dintre acești creatori se poate transforma într-un proiect comparatist pentru explorarea și decodificarea operei urmuziene.
În perioada următoare, voi propune studii de caz, modele de cercetare, ipoteze, proiecte, pentru conturarea unui program complex de studiere a încă necunoscutului și misteriosului Urmuz.
Liliana Popa: Domnule profesor Narcis Zărnescu, sînteți membru al unor instituții academice, cercetător, scriitor, ziarist, un palmares valoros. Care au fost profesorii, personajele întîlnite care v-au marcat, v-au făcut să schimbați calea, verticalul filozofic cu orizontalitatea realității sau invers?
Narcis Zărnescu: Primul profesor a fost mama mea, Elena Violeta Zărnescu, studenta lui Sextil Pușcariu și Lucian Blaga; profesor universitar, cu studii la Cluj, Oradea, Paris, Berlin, Viena, vorbitoare de franceză, germană, maghiară, idiș, ivrit, specialistă în greacă veche și latină. S-ar putea spune, așadar, că genetic mi s-au transmis unele cunoștințe de la Blaga și Pușcariu, ca și de la ceilalți corifei din generația lor, care au fost mentorii mamei mele, și câte ceva din „poliglosia” maternă. Profesorii mei de la clasa întâia la anul V de facultate au reușit să constituie o masă amorfă, un lest, o arhivă inutilă. Totuși, trebuie să menționez că singurul profesor care a contat și contează pentru mine sunt eu însumi. Altfel spus, deși am colecționat masterate, doctorate, studii postuniversitare și postdoctorale, am rămas un autodidact, evident, după model leonardesc, actualizat în parte de Paul Valéry, ca să fiu modest. Am avut de-a lungul vremurilor corespondențe, publicate parțial, cu André Malraux, Heidegger, Roland Barthes, Albérès, Mircea Eliade, Adrian Marino, pe care dacă nu mi le-ar fi ciopârțit, cenzurat sau furat așa-zisa securitate ceaușistă, ar fi fost o mărturie fascinantă, un micro-Bildungsroman al unui tânăr romantic și naiv. În acest context, trebuie să precizez că Securitatea a fost pentru mine un adevărat învățător mefistofelic, aproape analfabet, un mentor răsturnat, contraproductiv, carnavalesc și monstruos, care începând cu Declarația de la Helsinki, semnată la 1 august 1975, m-a hărțuit și m-a pândit pretutindeni, toată viață, fără să înțeleagă nimic din ce încercam să fac. Mărturie stă dosarul meu de la CNSAS, baroc, absurd și urmuzian.
Bineînțeles că adevărații mei învățători au fost nu numai Platon și Aristotel, filosofii și înțelepții, de la răsărit la apus, ci și marile scripturi sapienţiale, bibliile tuturor religiilor, bibliotecile și arhivele. Cerul înstelat de deasupra noastră, cohortele de zei și zeițe, misterele universului mi-au fost și îmi sunt povățuitori apropiaţi. Ei mă luminează și mă ocrotesc.
Cavaler al Ordinului Palmes Académiques
Membru al Academiei germano-române [Baden-Baden].
Membru al Bibliotecii şi Institutului Român de Cercetări [Freiburg im Breisgau].
Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
0 Comentarii