Un spectacol coupé pe 30 ianuarie 2024: Caragiale altfel – one-man-show cu Niculae Urs Moftul român – one-man-show cu Lari Giorgescu

De sub pălăria lui Nenea Iancu nu mai ieșim… o mie de ani – au spus unii; noi doar constatăm. Vizionar? Futurolog? Mofturi, nene… Cel mai vestit haimanalagiu, părintele oximoronicului „curat murdar” a fost înzestrat cu un / o imens/ă defect / calitate: vedea enorm și simțea monstruos. Tot vorba lui, săracul: grea misie, misia de scriitor! Să vezi, să pricepi, să scrii (fenomenal!)… și să nu poți face nimic mai mult de-atât. Un fel de urmaș de-al său, Bellu Zilber – cel care prevestea comunismul românesc drept „un amestec de I.V. Stalin și I.L. Caragiale” – își tocmise, pe această bază, și un epitaf: „Aici odihnește cel ce a prevăzut totul, dar n-a putut împiedica nimic”. Așa și cu Al matale, Caragiale.

Scrierile sale dramat(urg)ice, momentele și schițele, articolele de presă, scrisorile către prieteni abundă în situații și caractere, în șfichiuiri sau lamentări, ironii și imprecații. Nimic nu-i scăpa: ifose și impostură, tembelism și fariseism… tot acest bâlci balcanic al deșertăciunilor, zămislit în noroaiele mahalalelor, parvenit prin Sapienței și Pacienței, apoi eșuat, glorios, în Târgul Moșilor, o „mare nostrum” unde Coana moașă Lucsița se duce, să mai tragă o dușcă de bragă și, apoi, o planetă cu acces imediat la fericire, în miștoul „fin” al eternului dom’ Mitică. Caragiale non-stop. Azi, ca și ieri, și alaltăieri… O soțietate nu doar fără prințipuri, dar și de o nelimitată iresponsabilitate. Oricum ai lua-o și ai întoarce-o, toată opera scârbitului exilat berlinez, altfel, mereu pe drumurile europene spre patria detestat-adorată, ne urmărește și ne definește, pas cu pas… cum zicea unul – politician de care nici nu șade frumos a mai face vorbire azi. Așa cum grecilor le place să stea sub pulpana Zeilor din Olimp, a lui Aristotel și Aristofan…

Cum englezii descind din stirpea lui Richard Inimă de Leu și a lui Shakespeare, francezii – din Charlemagne, Racine (dar și Moliere sau Voltaire), germanii – din Frederic cel Mare, Goethe și Wagner… ne încolonăm și noi, sprinten și vitejește sub tații Burebista / Decebal / Traian / Mircea / Mihai, cântați și descântați de un Hașdeu, Iorga sau Sergiu Nicolaescu. Și, peste toți, Caragiale! Cu replicile lui, cu textele, cu vitriolul și – până la urmă – cu disperarea lui cea inutilă.

Căci nu putem să băgăm sub preș această scrisoare nepierdută, trimisă de la Berlin amicului Alceu Urechia, în 1907, în momentul când tragedia răscoalelor țărănești făcuse țăndări ditai prestigiul și optimismul național: „Începem o altă istorie mai puțin veselă decât cea de până ieri: râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată față cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul (…) Un dezastru mare ne pândește – un dezastru incalculabil; și nu văd în toată Europa astăzi pe nimeni care să ne compătimească măcar daco-macedo-românismul în faliment, dar-mi-te să ne deie o mână de ajutor. Ce am făcut, ce am dres nu știu; știu că lumea întreagă nu ne poate suferi. Am abuzat, prin spirit de paradă și de bravadură, de închipuit prestigiu; am profesat cu furoare insolentă grandomania; am tot aruncat praf în ochii lumii – până ce am ajuns, în sfârșit, să dispunem lumea întreagă a face astăzi haz de nenorocirile noastre”. Crunt!

Acest prolog, poate prea lung, dar necesar, se dorește a fi o pledoarie pentru păstrarea permanentă a sacrului monstru de luciditate națională în repertoriul permanent al Teatrului Național care (într-un fel destul de ciudat – adică fără a și-l scrie pe clădire!) îi poartă încă numele. Da, orice montare scenică se bucură de o premieră, un șir de reprezentații și, mult mai neobservat decât acestea, de dispariție. Mă rog, de trecerea în memorie, ca să o îndulcim cât de cât. Or, mi se pare nu doar nedrept, ci de neconceput ca Teatrul cel Mare, având la dispoziție vreo 4-5 săli moderne, excelent utilate, de capacități diferite, să fie vreun moment lipsit de Marele său Patron. Pe această lipsă, greu de înțeles și de acceptat, vine acest spectacol coupé încropit pe cont propriu de doi actori inimoși, Nicolae Urs și Lari Giorgescu, să ni-l păstreze pe Caragiale-etern-actualul.

De la reluarea unor momente și schițe, rostite cu o respectuoasă și jucăușă candoare de junele Giorgescu, până la consistenta imersiune în gândurile (poate mai puțin circulate) ale celui aniversat în 30 ianuarie – înscenarea plină de vervă a lui Nicolae Urs – baia de Caragiale ne încântă, ne cere să reflectăm și să ne recunoaștem, ne amuză până la un punct, ne îngrijorează și ne rușinează de la acel punct încolo.

Datele fizice și șarmul actorului care, probabil, face rolul vieții lui ne-au transpus, parcă, cu cei vreo sută și ceva de ani în urmă. Performanța este cu atât mai meritorie cu cât omul (ca și colegul, de altfel) și-a făcut singur selecția textelor, regia și scenografia. Am găsit nu doar o mască perfectă a lui Nenea Iancu, ci și spiritul lui ghiduș-amar, amestecul de cinism, ironie și duioșie. Așa cum a ieșit „toată treaba”, cred că spectacolul ar trebui cultivat în repertoriul permanent – mai ales că nu solicită resurse administrative peste putința instituției.

Poate pentru doar o mână de oameni (de ce nu, în fond? Non multa sed multum), Sala Media este perfectă, la pomenirea din 30 ianuarie 2024 ea fiind arhiplină, cu vreo 3 rânduri de scaune adăugate ca să facă față cerințelor.

Mai mult de atât, cred că o înregistrare audio-video a unor momente din extraordinarul recital al lui Urs ar trebui să ruleze, în buclă, pe câte un monitor… în toate foyerele stabilimentului. Așa, ca semn de respect și permanentă actualitate și de veșnică neuitare.

Cine are urechi de auzit, pricepere și bunăvoință de concretizat… Haideți, domnilor, că doar nu eclipsează sau concurează pe nimeni!

Bogdan Burileanu februarie 2024

Nota redacției: Cronica a ajuns la noi prin intermediul doamnei Liliana Popa