Când natura ne vorbește
Simt că SUFLETUL îmi crește.
E o taină nevăzută,
Ce doar EL știe și-o ascultă
Fiindcă EL știe limbajul,
Când gura rămâne mută.
E splendoare-n tainic gând,
E în cer și pe Pământ.
Pe cărări, printre foioase,
Doar de frunze ocrotite,
Spre înalt se vede CERUL
În albastru azuriu
Și cu „flăcări” de la SOARE
Luminând a LUI culoare.
E și verde și maron,
Arămiu, ca-ntru-n tablou.
Lacul oglindește TOTUL.
Trunchi de arbori
Stau de gardă,
Cerul sprijină, se pare.
Se mai văd, pe-aici ,fuioare
Sunt de abur sau …de fum,
De la casa de la drum.
Steagul stă în gard proptit,
Demonstrând că-i locuit
Locul âsta mult prea sfânt.
Că ne ține pe Pământ.
Versuri de Daniela Mirela Popescu
Fotografiile lui Sorin Moise
Ne rasfatati in ultima vreme cu poezie si fotografie de calitate pe Contacte Culturale. Printre altele, binenteles.
Poezia Danielei Popescu, pe care am citit-o si recitit-o, este asociata schimbarii, vremelniciei si tranzitiei ce face posibila conexiunea pozitiva intre emotia intensa a poetei si ideea purificarii prin pasiune, prin recursul la propriile ganduri si sentimente.
Toamna este pentru poeta un prieten apropiat, este frumusetea si abundenta corelate cu schimbarea si decaderea, ea facandu-ne sa imbratisam in egala masura lumina si intunericul din natura si din existenta noastra umana.
Scena autumnala pe care o descrie Daniela Popescu ne indeamna la un amestec de rationalitate, control obiectiv si abandon subiectiv atat prin detaliile senzoriale cat si prin armonioasa descriere a naturii.
Paradoxurile toamnei.