Într-o lume tot mai greu de îndurat, de neînsingurate însingurări, virusate, retoricele întrebări încep să ne dea tîrcoale și să nu mai plece…

Ieri la Muzeul Național al Țăranului Român, a apărut scriitoarea Ecaterina Petrescu Botoncea, cu fața strălucind de bucuria unei cărți nou apărute, străluminată parcă de florilegiul adus în dar…Mă uitam cu cîâă însuflețire vorbea și mă miram de rezonanța cuvintelor alese ce mă făceau să îmi aud bătăile inimii.

Citisem un volum de proză scurtă chiar în ziua de Înviere scris de Ecaterina Petrescu Botoncea, povestiri atât de vii încît m-au făcut să plâng și să râd, povestirile nopților de gardă din spitalul de la Tîrgoviște, apoi romane și câteva eseuri. Nu îți trebuie mult pentru a realiza că are inteligență artistică, că e dăruită cu har, că este o scriitoare adevărată, de mare anvergură. Îmi asum cuvintele pentru că zgărcită fiind în epitete ornanante, unii mă ocolesc.

Volumul de poeme “Te întrebi cine sunt…” se deschide precum floarea de crin, cu Trinitatea parfumând aerul, cu poemele peregrinului poet, medic prin vocație în viața asta pământeană, părăsind ontologicul pentru a transcende dincolo, în legănări de lumini trecând fiorul hotarelor cu o siguranță și o eleganță ce se regăsesc într-o alteritate devenită gnoseologică în scrierile sale.

Ecaterina Petrescu Botoncea transcende realitatea impusă a zilei și ajunge într-o reverie reflexivă asupra ființei himerice care este până la urmă omul, într-o întoarcere inițiatică.

Interogațiilor aproape permanente le răspunde conștientizând de unde vine – dintr-un calendar pe stil vechi – în timp ce mama pregătea aluatul …de lut într-o copaie de frasin. Imaginea plastică este atât de clară încât și un copil o vizualizează cu ochii minții. Și totuși importanța mamei e atât de mare și atât de apropiată de înalt pentru că știa că plămădește din acel Lut. Bucuria acelei revelații de demult, cu mâinile pline de îmbrățișarea cerului, pășind din nor în nor, în călătoria ființei înspre neființă….când joacă zânele lunatice înainte de adormirea pruncilor, când din scorburi ies pitici încălțați în ciuboțica cucului, iar Ea, poeta, desculță…”doar cu himerele și rîsul meu, care îți hohotește mereu la fereastă, sunt iarba de sub zăpadă”

Și asta am scris după primul poem, v-am convins ?

Răsfoind mai departe volumul Ecaterinei Petrescu Botoncea constat că este un dialog cu natura sub toate formele ei, cu pământul, cu oamenii dar mai ales cu Dumnezeu. Pare o transfigurare a tot ceea ce există în jur – o strigare a pământului către cer

căutare de adevăr dincolo de forme

uimire sunt, inimă purtată de vînt

rază de spaimă și abur sînt

rană și vindecare

lup și miel în același timp

curg pe coline și mă preschimb în anotimpuri

tăcere pot fi dar și fulger

odată voi fi apa clară a unei zăpezi

topindu-mă în Tine….

deschide-mi porțile și vei vedea !

Nenumărate vieți și morți sunt

un suspin al Universului

ploi de sfinți și de călugări îmi lipesc hainele de trup

călătorie printre demoni și îngeri sunt

sete sunt pentru tin

apă și hrană

poveste rostită prin tăcere despre iluzii și împliniori…

Accentele fluide ale gândului ce par a curge într-o rugă au aromele timpului și sunt rostite către universul tot, către Dumnezeu, cu acuratețea și simplitatea gânditorului ce înțelege și se înclină în fața vieții și a morții, în fața stihiilor și a luminii…

Lumina când nimeni nu o ascultă

nu o vede, nu o știe

decât amurgindu-se

pentru a deveni apoi, dimineață….

Te întrebi cine sunt ?

un fenomen,

care nu poate fi rostit decît în genunchi

în fața unui altar cu pînză albă

de casă

și împodobit cucrine

sunt o Ființă

din Marea Ființă care se numește Tu, Eu, Dumnezeu…

Nu e doar oglinda unei stări de spirit, e interpretarea în fața lumii întregi a ceea ce suntem, cu toții. Mai mult de atît realitatea (de fapt sub textul realului) transcende ca într-o încercare de regăsire a unui paradis ca alternativă a unei lumi pe care n o mai putem înțelege…..

Motto-ull cărții este un citat, o rugăciune a poetului Lucian Blaga “O sngură rugăminte am, Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit de mine însumi”.

Ales nu la întîmplare de cea care iubește

“toate mișcările astrale, chimia Lunii,

toate începuturile

e ușor să iubești cu ceea ce nu poate fi văzut

nici rostit, nici simțit

dar mi-a fost greucînd am devenit trup

lut rostogolit de ape

bătut de furtuni și

modelat în simțuri și cuvinte atît de greu de strunit

roibi albi care îmi cară în tropotul lor

singurătatea dureroasă a ecoului….”

Acea chimie o simțea și Blaga, cel care asculta tăcerea și auzea izbindu-se de geamuri razele de Lună în liniștea din juru-i.

Dar întoarcerea poetei este tot spre Domnul, urcînd spre El, “aidoma sevei copacilor spre cer….”

Trecerea la realitate o face firesc, ca orice scriitor adevărat, se identifică, se simte o planetă albastră, își asumă toate împlinirile, uitările, neputințele, eșecurile, umanității, dar “visîndu-se mereu în lumină” ! Ecaterina Petrescu Botoncea reface Drumul Crucii – Via Dolorosa,ascultă pe malul Mării Galileei și urcă pe delul Golgotei, rostind printre emoții “Te iubesc…

Convinsă sînt viața spirituală a scriitoarei este una compusă precum o partitură de la prima scînteie și pînă la conștientizarea necuprinsului ceresc. Volumul “Te întrebi cine sunt…”cuprinde poeme pe care Ecaterina Petrescu Botoncea le definește ca fiind necanonice și mi se pare firesc fiindcă nu încalcă vreun canon, nu ocolește vreo dogmă, dar sunt construite în urma propriilor revelații. Pare o relație nu doar de zi cu zi, ci permanentă, clipă cu clipă fiind într-un dialog interior al sufletului cu Dumnezeu.

Panteismul care identifică divinitatea cu întreaga materie și universul. Sau cum spunea Spinoza: Deus sive Natura („Dumnezeu sau Natura”, pentru Spinoza Dumnezeu fiind Natura). Atât concepția panteistă cât și cea deistă au în comun crezul în existența divinității, respectiv a lui Dumnezeu, însă concepția panteistă susține că Dumnezeu este prezent în tot, identificându-se cu materia și universul, cu propriile sale creații, fiind schimbător și imperfect, spre deosebire de concepția deistă, care consideră că Dumnezeu a creat lumea, ulterior asistând impasibil la procesul de evoluție al acesteia. Unii panteiști acceptă ideea liberului arbitru (susținând că indivizii fac unele alegeri între bine și rău, chiar dacă au oarecum sentimentul unei fiinţe mai mari din care ei sunt o parte ) și eu cred că este ideea îmbrățișată de mare parte dintre scriitori….

Vă amintiți cum răspundea Sadoveanu întrebat fiind de ce preferă să meargă singur la pescuit ? Pentru că dorea să fie doar el cu Natura și cu Dumnezeu !

Cuvintele rostite se întorc cu ecoul, ca într-un templu grec. Iată:

“Sunt cutia de rezonanță a inimii Tale

sunt vibrația și reverberația cuvintelor

rosite de Tine

pe malul lacului Marea Galilee…”

O liniște sublimă pune stăpânire pe cel ce citește și se identifică aproape fără să vrea cu autoarea.

Sinceritatea domină, versurile transcriu trăirile marcate de plenitudinea clipelor, de trăirile extatice. Este aici și o poetică a sugestiei, întreprinde poeta un fel de cunoaștere – trăire.

Mă frământ în distonanțe de liniște și de durere

abrupte sentimente zdrobindu-se în ele

sunete ample și înălțătoare

urmate de tăceri încordate și-năbușitoare

îngeri și demoni percepuți în vibrații

mefistofelice clape accentuînd contrarii de intonații

pauze, vîrteje, pulverizări sublime spre

Dumnezeu

în urgia afectivă ce-o simt, mă întreb

unde ești Tu, Doamne…și unde sunt eu….

(Din poemul Nuntă în cer)

Ecaterina Petrescu Botoncea, cea care descoperă sau creează Floarea Lunii, este poeta căreia Luna i s-a așezat de bunăvoie în palme, în transparența ei aurorală. Luna, asemeni Demiurgului s-a coborît într-o noapte pentru a o cunoaște pe scriitoarea/creatoare ca să îi pună o întrebare “dar tu cine ești, cioplitot în stele ?”

Centrul de greutate este aici Eul pe care dumneavoastră cititorii spectatori îl veți descoperi.