Nu știu dacă absolutismul e un vis al Renașterii sau mai mult al Antichității. Pe ruinele templului lui Apollo îndemnul de a ne cunoaște “pe noi înșine” devenise o realitate dar și o reținere pentru cei care vedeau realitatea neînvăluită de mister.
Formularea lui Aristotel, precursor al umanismului “devino ceea ce ești”, soluționează prin formularea “omul este bun prin temeiul ființei sale” și de aceea “datoria lui morală constă în a-și realiza bunătatea originară a esenței sale” ideea că omul se deosebește prin spirit, rațiune, logos.
Scriitoarea Nicoleta Vișan și-a făcut botezul livresc prin lansarea romanului “Capcana parfumului” sâmbătă, 5 august 2023, la Constanța.
Un roman clasic, scris la persoana întâi, un roman tulburător, în care granițele dintre real și ideal, dintre iluzie și întâmplări devin înguste, sau se întrepătrund adesea.
Pare un roman memorialistic la început, psihologic, introspectiv.
Este un roman structurat pe capitole, pe planuri paralele, cu plasticități metaforice dar mai ales vizuale:
“Brusc, copacii au început să-și strângă crengile, lipindu-și-le de trunchi, înspăimântați și ei, ca și mine – le puteam simți frica, era aceeași ca și a mea. Arătau ca niște rachete spațiale, sinistre, gata să-și ia zborul. Vântul ce s-a pornit din senin îmi sugera să stau locului, liniștit, dar nu l-am ascultat. Mi-am închis ochii și am continuat să te chem, strigându-ți numele, obsesiv. La un moment dat, ți-am auzit vocea îngrozită care, treptat, s-a transformat într-un urlet continuu, apoi a venit liniștea, o liniște de mormânt”.
Descrierile lui David, personajul tăcut care visează, cititorul jurnalului, e cel care glisează între oglinzi paralele, între inocența păstrată pînă cînd devine conștient de inutilitatea ei, între iubire și renunțare, David, un personaj tăcut, devenit narator, dar ca toți oamenii tăcuți, posesorul unei minți zgomotoase:
“Terifiat ca de moarte, mi-am ridicat pleoapele, încet, și am privit împrejur. Pârtii sinuoase, multiple și înghețate s-au deschis sub ochii mei uluiți. Copacii se transformaseră în imitații nereușite a ceea ce fuseseră mai înainte, trosnind reumatic sub bătaia vântului nemilos, iar crengi.”
Personajele schițate capătă contur, esență, consistență, pe rând. Ca pe un eșafondaj sunt expuse într-o tipologie dicotomică, încât te întrebi dacă sunt reale sau ficționale:
“Eu am vrut, dintotdeauna, să devin pictoriță sau agronom. Iubesc tot ce este frumos și îmi încântă privirea. Mă simt vrăjită de perfecți unea și fragilitatea unei flori, iar un peisaj minunat, ei bine, acela îmi taie respirația. Nici profesia de medic veterinar nu mi-ar fi displăcut. Aș fi fost în stare să mă dedic bietelor animale atât de neajutorate… Acum, însă, nu vreau decât să termin liceul și să plec cât mai repede din orașul ăsta în care fantoma ei încă bântuie”.
Sensurile existențiale se pierd dar devin de-a dreptul misterioase:
“Hariton a intrat în clasă nervos. Când este iritat se tot trage de mustața lui neagră tip creion, gen Clark Gable, actorul din filmul preferat al mamei, „Pe aripile vântului”. Dacă n-ar fi atât de încruntat aproape tot timpul, Hariton chiar ar arăta bine. Cred că are peste 50 de ani, e slab și înalt, îmbrăcat întotdeauna în costum. Poartă niște ochelari de vedere rotunzi, prin care poți vedea niște ochi întunecați și pătrunzători. Când te privește, ai senzația că-ți citește în suflet. În pauze îl vezi afară, fumându-și țigările preferate, marca Moods. Dacă treci pe lângă el, simți un miros plăcut, o combinație de parfum bun și tutun. A trecut aproape o lună de la incidentul din clasă, de când Hariton a reușit să declanșeze furtuna în sufletul meu stingher. De atunci am tot încercat să-i atrag atenția, ridicând mâna pentru a-l face să mă asculte și pe mine, dar el mă ignoră în continuare”.
Suspansul e perfect întreținut prin dialoguri dar plutește în aer și după lecturarea povestirii:”— Doriana, Doriana, ce mă fac eu cu tine?, îi aud șoapta în timp ce buzele lui umede le caută pe ale mele cu sălbăticie. Încearcă să mă sărute, furându-mi respirația pentru moment. Sunt derutată: nu-i pot răspunde la fel, pentru că nu am experimentat încă sărutul. Doar eu și Dumnezeu știm cât de mult aș vrea să-i răspund, dar nu știu cum!!! Se oprește și începe să râdă, în timp ce ochii lui mă privesc cu o forță care mă face să-mi cobor privirea. Obrajii mi s-au aprins sub focul privirii lui cu străluciri drăcești. — Avem de învățat ceva împreună, Doriana. După cum spuneai tu singură, totul are un început. În privința asta pot să-ți fiu profesor, și încă unul destul de bun. Mă uit la el, zâmbește diabolic. Își ia o țigară din pachet și iese pe terasă. Of, dac-aș putea, m-aș teleporta imediat în camera mea. M-aș arunca pe pat și mi-aș trage palme”.
Amintirile personajului principal, Doriana, sunt de fapt momentele cele mai frumoase, ce aparțin adolesceței, momente pe care nu le va mai putea, nici ea, nici noi, să le mai cuprindem în căușul sufletului. Amintirile acelea sunt de la vârsta la care încă nu știam să mințim, când nu conștientizam că putem deveni un Hamlet, un Romeo, un Shylock, un Iago, Prospero, Miranda, Caliban…
Spirit înalt și fin, Nicoleta Vișan este o scriitoare contemporană atentă la societatea civilă de azi, un narator obiectiv, ubicuu, clasic, creând dihotomii realitate/reverie, pasiune/luciditate, iubire/răzvrătire:“La un moment dat, gândurile mele legate de David s-au refugiat, speriate, în cel mai ascuns cotlon al creierului meu, gonite de „ciripitul” neîntrerupt al surorii mele. „Dotty, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat aseară”, asta-i tot ce am auzit din pălăvrăgeala ei. Mă uit la ea mirată. „Aseară?” — Nu știu ce m-a apucat aseară. M-am supărat aiurea pe tine, se simte datoare să completeze. Nu trebuia să insist să-mi povestești despre David dacă tu nu ai avut chef, dar eram și eu curioasă, doar mă știi. De asta ai închis ușa, ți-era teamă că o să vin iarăși să te tracasez? Clatin aprobator din cap. — Îmi pare rău, să știi, sincer! Dar dacă tot a venit vorba de David, chiar nu vrei să-l mai vezi niciodată? De ce? Te-a deranjat cu ceva? Nu-i răspund, dar o privesc atent, în timp ce ochii mi se îngus tează. — Gata, Dotty, am întrebat și eu, nu te supăra! Știi că te iubesc, și mă sărută ștrengărește pe obraz. Hai să mâncăm împreună, te aștept în bucătărie, mai spune, apoi fuge bucuroasă că ne-am împăcat. Se comportă ca un copil, de fapt este un copil. Nu este o ființă rea, ci doar e curioasă, imatură, alintată și vulcanică, dar este singura mea soră și o iubesc. Orele trec foarte încet. Timpul parcă a încremenit în așteptarea mea încordată de a primi un apel de la David”.
Doriana este singulară în singurătate.
Firul evenimentelor face o fuziune perfectă între arta de a gândi, de a scrie, de a vorbi, pentru că poate fi și un scenariu filmic.
Este un roman ce trebuie citit în singularitatea noastră, un roman ce se citește cu ochii reali, ai minții și ai sufletului.
Proza Nicoletei Vișan e scrisă cu o mare bucurie amestecată cu tristeți, cu sfială, cu smerenie, dar mai ales cu iubire.
Eul autorial e dominant, capturează imagini în cuvinte, tăcerea ei e tăcerea din tăcere și astfel crează un labirint al trăirilor.
Liliana Popa
15 august 2023
0 Comentarii