Citind prima povestire a Olgăi Delia Mateescu, intitulată “Albastru” din volumul “O pasăre rară” am avut senzația că ascult un sonet de demult, cu plasticități metaforice dar mai ales vizuale: “Îi plăcea cum vin și pleacă anotimpurile, cu cererile lor, cu roadele lor, era o ființă una cu timpul, cu ploaia, zăpada sau arșița” urcînd nu propileele antice ,ci treptele altor scări de ele, anotimpurile, create.
Comparații lirice, ale iubitorului de frumos, apar firesc: “l-a întâmpinat alergând fericită ca un colibri către floare, lăsând parcă un aer albăstrui în urmă” .
Personajul principal are puteri magice își recapătă puterile în furtună.
” – De mică îmi plăcea să ies și să mă plimb pe furtună, pe ploaie! Între fulgere! – Îmi amintesc, ziceai că iei puteri noi! Nu este primejdios? – Nu. – Chiar îți place asta? – Da, chiar așa simt, așa pot eu să fiu...” așa pot eu să fiu, devine laitmotivul și motivarea apariției personajelor spuse unei judecăți condescendente a autoarei.
” Noaptea, într-adevăr, se porni o furtună cu fulgere mari și strălucitoare, fulgere multe, buchet, părea că cerul își toarnă imensitatea asupra pământului. Se făcuse un cerc de trăsnete undeva în vie, în jurul a ceva albastru care apărea sporadic parcă jucându-se cu luminile strălucitoare. Se ivea aproape, departe, la stânga, la dreapta urmată de liniile sclipitoare ale cerului. Dimineața, după ce potopul se oprise, se mai auzeau picurii de apă căzând de pe frunze, ca și cum o armată de gângănii s-ar fi pornit la atac”
O schiță de portret la început, ce capătă contur…
” Tu ești îngerul locului ăsta cu privirea ta albastră. Nici grinidina nu bate dacă ieși tu afară pe ploaie”
” În scânteierile care tremurau afară, ici și colo, părea că se ivește o siluetă translucidă învăluită în albastru, care asemeni unui foc viu, străbătea, parcă dansând, rândurile din livadă sau din vie. – Este ea! Îmi spune ceva, șopti sora ei, mângâind pisica galbenă care torcea liniștită alături. – Aici este locul nostru. – Poftim? – Vrea să nu mai vindem. – Cine vrea? – Ea, îngerul albastru”.
O povestire în care pe rînd sînt expuse ca pe un eșafondaj personajele într-o tipologie dicotomică, încît te întrebi firesc dacă au existat sau dacă e ficțiune.
E scrisă cu o mare bucurie amestecată cu tristețicu sfială, cu smerenia albastră a fetiței-femeie în rochița albastră.
Și chiar dacă există un ermetism al expresiei în dialoguri, fata în rochie albastră are un impact imediat. Olga face parte din acea categorie de spirite cu reflecții de filosof și moralist asupra destinelor oameniloe dar atentă la frumusețea ideilor, ce știu și au exact sensul noțiunii folosite…
“Piesa scoțiană”
Nimic mai firesc decît dialogul dintre un scriitor și un actor, interpretarea fiecăruia, ideile vin repede. Așa se întîmplă și în povestirea “Piesa scoțiană”, unde întîlnirea sinopsisul unui volum ajunge subiectul, un joc cerebral…“– Nu. E… ceva ciudat, nu scap de unele personaje, mă obseda monologul cu Macbeth, acum mă obsedează ăsta. – De atunci ai felul ăsta de a vorbi, glasul ăsta care parcă nu e al tău. – De când? -De când repetai monologul ăla “.
Dialogurile sînt pline de miez, de răstălmăciri: “ – Bunico, tot ce am făcut nu contează, important devine ce nu am făcut. Nu am divorțat 15 ani crezând că o căsătorie trebuie să dureze o viață. Nu am protestat aprig niciodată. Am avut și am încredere în oameni, deși aud comentarii acre din partea lor. Mi-am educat fiul ascunzându-i greutățile sau crizele prin care treceam, acum el fiind aproape un bărbat, foc de frumos, care, probabil că se va tot însura din cinci în cinci ani ca tatăl lui”.
Apar situațíi aparent absurde legate de întîmplări de factură spirituală. Realitatea ficțiunii absoarbe realitatea imediată : “M-am oprit și am privit paginile din mâna lui Horia. Sub ochii mei, literele se mișcau ca niște furnici apoi se învălmășeau din nou, alunecau pe foaia albă alcătuind la întâmplare cuvine, apoi se roteau ca un roi de albine intrat în panică și, în cele din urmă, ca atrase de un magnet se buluciră încremenite în mijlocul paginii. Toate cuvintele dispăruseră, erau numai semne răzlețe. – Ce e asta? Număr de magie? am zis. – Nu. Nu. Nu înțelegi? Nu știu… tu crezi că eu… Nu știu! Literele s-au adunat ca un mușuroi, cele două pagini sunt albe, cu un miez înnegrit… Nu înțeleg! S-a pierdut tot ce am scris! Bine că nu am scris mai mult! Vezi, privește! S-a pierdut tot ce am scris! S-a pierdut! Horia aruncă hârtiile, se așeză și, uluit, mă privi. Vera la fel. Tăceau și se uitau cu speranță la mine.”
Sensurile existențiale se pierd devin de-a dreptul misterioase: “vocea ta modifică pagina, am șoptit uluit, apoi am rugat-o să recitească altceva în gând, apoi din nou cu voce tare. Nu-mi dau seama ce anume din vocea Verei făcea să se întâmple așa ceva. Ne priveam fără să mai încercăm vreo explicație. . La un moment dat am tăcut toți trei, apoi am luat hotă rârea să nu mai alterăm vreo altă carte sau vreun manuscris. Eram nu numai nedumeriți dar aveam și impresia unei catastrofe iminente. Ei doi mă priveau ca și cum așteptau o minune din partea mea, să știu eu ce nu știau ei!”
Fascinanta poveste a cărții este menținută în aceiași formulă magică pînă la capăt: “cei care plecaseră de acolo ar fi trebuit să-mi lase o carte. – Da, e una ciudată rămasă aici, mi s-a spus, probabil scrisă cu un cod, ceva, am vrut să-l descifrăm, nu are nicio noimă! E un deșeu bun de aruncat la gunoi. Are niște pagini înnegrite pe mijloc cu fel de fel de litere. Poftim, o vreți dumneavoastră? – Da, mulțumesc. Ajuns acasă am deschis cartea și am găsit paginile anor male, era cartea stricată de Vera cu vocea aia ciudată.
Am vrut să scap de ea, am lăsat-o pe o bancă în parc dar cineva a fugit după mine și mi-a adus-o”.
Suspansul e perfect întreținut prin dialoguri dar plutește în aer și după lecturarea povestirii…..
HARFA ȘI RAȚELE
“Pentru mine, un munte este o lume. Are mister, lumi nișuri, cărări întortocheate sau hățișuri, copaci tineri sau bătrâni, ființe măiestre sau primejdioase, toate în cel mai pur aer cu adieri înmiresmate de florile muntelui sau de pătura frunzelor de pe pământ sau din acoperișul coroanelor. Muntele are muzica lui, lumina lui, picturile lui mișcătoare. Da, la munte simt cum renasc… Nu este adevărat; nu renasc, iau forță, hrană, medicament… Am nevoie, oricine are nevoie! – Maria, cu romantismele ei! zise Bobo”
Înțelesuri subiective demult știute, interpretate se transformă în exerciții spirituale într-o discuție începută într-o zi de repetiții ce și-ar fi urmat rutina obișnuită.
“Ne vedem seara sau la repetiții dar nu vorbim despre sală sau despre partea tehnică, nu vorbim despre munte sau despre șoseaua care taie pădurea în două. Vorbim despre contract sau despre texte, despre trupă, dacă nu acaparează Bobo discuția, el are ce are cu guvernul, cu ministrul cutare, cu primarul, cu băncile… – Știți cu toții istoria strâmbă, toate neamurile de aici se trag din traci. Dacii aveau limba lor când au venit romanii, nu noi am luat latina de la ei, ei au… și…”
Discuția alunecă cu o detașare ce nu părăsește scena. Condiția actorului…
Căderea unui reflector îi trezește pe toți la realitate regăsindu-se în situația precară de a nu mai putea plăti un altul.
” Zeci de ani am trăit convinsă că am o chemare, că ceea ce facem la teatru are valoare, o seară în sală este ca o spovedanie pe care o faci divinului din tine. În ultimul timp parcă nu mai simt asta, e o goană grăbită către ceva care este din ce în ce mai departe. Mereu am văzut o apropiere între scenă și biserică, cântând în biserică am impresia că solul se ridică cu noi toți cei prezenți într-un aer pur ca de munte!”
Actrița care-și adăugase în CV cunoașterea interpretării și studiul harpei constată că aici nu are importanță: “și jucăm textul unei piese americane unde nu este nicio harfă! ?Ce dacă am studiat cândva și harfa înainte de a fi actriță… Am scris asta în CV, ca proasta! Iar acum toți mă tot tachinează! Harfa! – Ceva elitist, pentru una care salvează rațe! Aha! Poate mă „restructurează” și pe mine, din cauza asta vorbește despre biserici.”
Dar intervine un episod semnificativ în care actrița harpistă se implică în trecerea străzii a unui cîrd de rațe. Naratoarea transformă trecerea unei singure rațe filosofie a curajului sau virtuții la care evident, nu toți participăm. Bref, actrița ajunge în mijlocul străzii, lîngă rața ce dorea să treacă …dincolo chemîndu-și suratele. Deznodămîntul nu e tragic dar filosofic. Dacă o rață poate să ajungă unde și-a propus și ceilalți ar putea, ar trebui să încerce…
“Dacă o pasăre poate rezolva o problemă, oare de ce noi, oamenii, nu putem? Asta am vrut să spun, din cauza asta povestesc ”
“Dau să intru înăuntru să mă pregătesc de plecare și văd din nou rațele, adunate pe marginea opusă a drumului. Iar vor să treacă! Dar nu pot, este trafic. Cred că… Nu. Au plecat! Se duc din nou la râu. Ce bine că nu vor să traverseze, deja trec destule mașini. Nu înțeleg de ce nu rămân acolo, la apă. Poate ar fi bine să… Nu! În definitiv ce știu eu despre viața rațelor sau a electri cienilor… Ce știu eu despre sala în care jucăm? Ce știu eu despre restructurări și despre reflectoare… Eu…”.
Pilduitoare povestirea dar cînd scrie Olga Delia Mateescu mă gîndesc că sigur e o legărură între arta de a gândi, arta de a scrie și arta de a vorbi.
Liliana Popa
0 Comentarii