Când eram mică și îmi mai arăta tatăl meu vreun obiect prin casă sau îmi vorbea despre o anumită carte, trebuia să existe întotdeauna o poveste în spate. Niciun obiect nu ajungea până la el fără să nu știe pe unde a trecut sau cine și de ce l-a făcut. Prin aceste experiențe am învățat că obiectele „înmagazinează” istorie și au un istoric. Povestea drumului lor este și povestea oamenilor care au interacționat cu ele.
Ușor în timp am dezvoltat un anumit respect pentru obiectele din casă și din jurul meu, pentru că ele nu erau simple materiale într-o formă ci erau istoria cuiva. Am înțeles, crescând mai mare, că tot ceea ce ne înconjoară și toată tehnologia pe care o avem, sunt efortul comun și susținut a mai multor oameni și a nenumăratelor generații ce ne-au precedat. Telefonul din mâna mea nu este un simplu obiect ci sudoarea frunții unui lung șir de persoane care au inventat, descoperit, inovat, creat și oferit.
Prin 2008 am început să mă joc cu restaurarea de motociclete. Mai mult o necesitate pentru motocicleta mea decât altceva. De fiecare dată când interveneam pe „hârbul” meu, mă ocupam la pachet și de ale altora.
Eram la facultatea de Fizică, secția Fizică Medicală, la vremea respectivă. Nu de drag ci de supărare că nu am reușit să-mi urmez direcția cu Aerodromul Clinceni și Facultatea de Aerospațiale (e poveste lungă). Nici nu visam în 2008, că eu, om cu două mâini stângi, dar cu o multitudine de specializări în domeniul IT, după moartea tatălui meu în 2010 o să dau cu piciorul la tot și o să mă fac „fierar”.
Am început să învăț sudura, prelucrarea, modelarea și modificarea metalului din cărți, de pe internet și prin mult exercițiu. În 2010 m-am înscris la un master interdisciplinar al Facultății de Fizică cu cea de Chimie pe „Știința Conservării și Restaurării Operelor de Patrimoniu”. Mai exact investigații fizico-chimice în restaurare. Și mai exact, nu lipim cu albuș de ou că așa făcea străbunicul, apelăm la tehnologie să vedem ce materiale avem acolo și care sunt compatibile ca să facem treabă bună, să dureze în timp, să se bucure și copiii copiilor noștri de obiectele astea.
Din 2010 până în prezent am lucrat mii de ore și am mii de lucrări în spate care stau dovadă atât pentru evoluția mea în timp cât și pentru desăvârșirea meseriei mele. Expert nu voi fi niciodată, apar atât de multe aliaje noi, tehnologii și aparatură că este absolut imposibil să fi la zi cu toate. DAR tocmai aici e frumusețea. O astfel de meserie nu doar că îți cere să fi multilateral dezvoltat (adică să știi câte un pic din cât mai multe pentru a înțelege contextul unui obiect și a știi cum să faci o treabă) ci îți impune să dezvolți relații cu alți oameni din alte domenii sau chiar din domeniul tău dar specializați pe o anumită linie a lui. Pentru a face calitate trebuie să accepți că nu ești Dumnezeu în ceea ce faci și că mai multe minți și mâini la un loc fac treabă mult mult mai bună.
În acel an 2010 încă de la master am făcut prima restaurare pe un Crucifix de altar. Lucrarea am publicat-o și în Catalog Restaurare Patrimoniu Culturat „A doua viață”, numărul II anul 2020. Revistă a Consiliului Județean și Muzeului Județean Buzău ‑ prezentare restaurare cruce altar.
În 2011 în cadrul șantierului de restaurare de la Biserica Albă de pe Calea Victoriei din București, printr-o bună colaborare cu alte ateliere care m-au ajutat cu procesele pentru care eu nu aveam tehnologia necesară am restaurat două candelabre, am turnat, finisat și asamblat trei candelabre, am modificat crucea de pe biserică, am realizat după desen 12 aplice din alamă și am făcut o mulțime de alte nimicuri.
În același an am participat la MATCONS- Craiova, conferința internațională de restaurare, am ajuns ucenică la domnul expert restaurator Dan Iliescu și m-am scufundat adânc în această minunată meserie.
Dintre bisericile unde puteți găsi obiecte restaurate de mine, le menționez pe următoarele: Biserica Albă, Zlătari, Boteanu, Greco-Catolică din București.
Am restaurat multe obiecte din colecții private, de la lămpi pe gaz până la o busolă din 1945 făcută în serie limitată de 55 de bucăți pentru jocurile olimpice de la Berlin.
Luate la bani mărunți toate mizilicurile am mii de lucrări de creație proprie și sute de obiecte restaurate în 13 ani de muncă aproape zilnică la program de 12-18 ore pe zi. Iubesc meseria de restaurator și caută să o fac la standarde excepționale din dragoste pentru viitor și din imensa dorință ca generațiile viitoare să învețe din istoria lor.
Mă întristează să văd imensul dezinteres pentru patrimoniul nostru cultural, adică pentru istoria noastră, trecutul nostru și valoarea noastră națională atât în rândul populației cât și în rândul celor care lucrează în domeniu.
Nu sunt restaurator autorizat, nu am atestatul de la Ministerul Culturii pentru că am refuzat să public articole de dragul de a consuma hârtie. Din punctul meu de vedere, publicarea trebuie să vină când aduce un plus de valoare comunității restauratorilor și nu la fiecare obiecțel curățat sau lipit ici colo. Lipsa acestei autorizări nu mă oprește să lucrez pe obiecte ce nu sunt clasate, dându-mi astfel ocazia să le feresc de mâinile multor „specialiști” și să le fac cum trebuie evitând astfel, regula nescrisă a comunității „restaurările trebuiesc făcute să țină cinci ani ca să avem de lucru”.
Îmi iubesc enorm de mult meseria de restaurator, mi-am dezvoltat bagajul intelectual și abilitățile practice și continui să o fac pentru a putea face intervenții tot mai bune și mai de durată. Am ajuns (o spun fără aroganță și chiar fără mândrie) în punctul în care nu prea mai dau de obiecte sau lucrări la care să zic că nu mă pricep sau nu le pot face. Sunt unul dintre foarte puținii meseriași rămași prin țară, capabili să înțeleagă și să lucreze obiecte din metal (aproape indiferent de metal) de diferite dimensiuni și complexități.
Populația insistă să mă dea și pe mine afară din țară și eu continui să insist de dragul țării. Nu știu cine va câștiga, dar știu că indiferent unde voi ajunge în viața asta, voi continua să lucrez cu aceeași dedicare și cu același respect pentru obiectele din trecut pentru că respect viitorul și nu-mi permit moral să-l privez de istoria lui.
Nota redacției: Cristina Dinu este colega noastră de redacție și ne mândrim cu ea.
0 Comentarii