Am cunoscut-o prin 1995 când am realizat un interviu pentru emisiunea “Tranzistor” realizată atunci de Dragoş Ciocîrlan la Radio România Actualități. Au urmat apoi multe alte interviuri. Discuţia se prelungea cu încă o oră sau două în care “puneam ţara la cale”. Avea un simţ al umorului special, personal aş spune, o educaţie şi un bun simţ cum rar mi-a fost dat să întâlnesc.

Pereţii casei aveau tablouri pictate chiar de ea.

Amintirile părinţilor, biroul, biblioteca, pendula, erau mângâiate în fiecare dimineata cu privirea, înainte de a se aşeza la biroul tatălui, pe care trona un Sfinx adus de părinţii săi prin 1943….

De câte ori trec pe lângă biserica “Sfântul Spiridon Vechi” îi zâmbesc şi îi vorbesc în gând (în spatele bisericii se afla casa ei). Îi povesteam că în perioada liceului, la Braşov, la librăria Astra de pe strada Lungă trebuia să cumperi un întreg pachet de cărţi ca să obţii un volum al ei.

Cărţile cu Melania, Minerva şi Logofătul de taină le recitesc şi acum cu mare plăcere. Îi povesteam cum după apariţia policie-ului “20 de pisici negre” pe care întâmplător îl lecturam în tren, am râs atât de mult, încât cei din compartiment mă priveau suspect……

Acolo, în universul ei, am descoperit o doamnă fascinantă care fuma enorm (țigări Top şi Record – O, Tempora) cu o conversaţie poate mai briliantă decât scrisul. Era un atent observator, un fin si erudit psiholog şi avea un simț al umorului de 7 stele! Intriga poliţistă era doar un pretext în cărţile ei, magistral orchestrat, care făcea loc analizei psiho – sociologice a unei adevarate tipologii umane. Tipologie întâlnită în cârciumile Bucureştiului pe care le-a iubit şi frecventat.

Primul televizor şi l-a cumparat după 1990, pentru a putea urmări evenimentele din Piaţa Universităţii, până atunci considera că televizoarul “omoară … conversaţia”.

Au urmat multe alte întâlniri,.

În 2002, întoarsă de la Florenţa, , am aflat că nu mai este… dintr-un ziar (era într-o joi) în care apărea un articol sec în care se preciza  că “au murit: scriitoarea Rodica Ojog – Braşoveanu şi actorul Cornel Vulpe”.

Era: tonică, optimistă, ilegal de inteligentă.

Îmi povestea că doar 7 ani a fost membră a Baroului bucureştean. Şi-a dat demisia pentru că a considerat că nu putea face două lucruri” bine” în acelaşi timp, adică să pledeze la bară şi să scrie.

Vă daţi seama în epoca comunistă de ce curaj trebuia să dispui să devii…liber profesionist!

Asta era vorba ei…… “Nu trageti in pianist”!

Prin anii ’70 a făcut o excursie cu soțul ei, actorul Cosma Braşoveanu, în SUA.

La un târg din Ohio, contra a 5 dolari, puteai să îţi tipăreşti “propria pagină de ziar”.

Astfel a apărut doamna Rodica Ojog – Braşoveanu într-o poză sexy, cu un titlu pe măsură: “Rodoca Ojog Braşoveanu a câştigat titlul de Miss Ohio 1973”. A expediat ziarul cu pricina la Editura Militară, s-a distrat gustând farsa îndelung.

Din păcate, tovarăşii nu aveau simţul umorului şi au trecut-o vreo trei ani pe linie moartă.

Mai face farse şi acum, cărţile le găsiţi la editura Nemira…..

Liliana Popa