Articolul a fost preluat din http://www.artasunetelor.ro/

Perioada 1971-78 a fost extrem de frustantă pentru tineretul din România. Ca efect al ”tezelor” privind educarea comunistă, fuseseră sistate manifestările artistice care nu se încadrau tematic sau ideologic în activitățile aprobate de CCES. Textele melodiilor erau cenzurate la sânge, hard rockul, heavy metalul și celelalte curente muzicale considerate agresive erau puse la index, iar trupele care nu respectau ”indicațiile de sus” erau suspendate pe perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

Paradoxal, dar tocmai cutremurul din 1977 a permis o oarecare relaxare a situației. Implicat activ în activitatea de reconstrucție a țării, tineretul avea nevoie și de momente de relaxare, astfel că s-a permis organizarea unor activități muzicale la care erau admise și formațiile care nu se încadrau prin orientare muzicală sau texte ”liniei” respectate de marea majoritate. Deși deranjau prin simpla prezență: CURTEA VECHE 43, IRIS, METROPOL, PRO MUSICA, PROGRESIV TM, METROCK, CELELALTE CUVINTE, UNIVERS, DOMINO, FLORIAN DIN TRANSILVANIA, HARAP ALB, QUARTZ, ANA, FLUCS, BETTA, KAPPA, MASS MEDIA, FUNDAL, HARDTON, MAGNETON, FICUS, MARFAR, AUTOSTOP, ACID, TECTONIC, PRO ROCK, METROCK, VOLTAJ sau JAD, au fost lăsate să se exprime chiar dacă ”urechiștii” securității erau extrem de vigilenți. Riscau în schimb, la fiecare ”călcare pe bec”, suspendările de rigoare și includerea muzicienilor pe o ”listă neagră” a persoanelor cu activități neconforme cu politica partidului. Este o perioadă greu de înțeles atât de cei care s-au născut după 1975 cât și de cei care aleseseră deja calea exilului.

Este interesant că lucrurile variau de la o localitate la alta. Aceleași bancuri politice pe care le spuneai relaxat în București la Grădinița, Lido sau La Butoaie, ori la Flora în Timișoara, deveneau brusc subversive în alte orașe și, în lipsa altor fapte reprobabile care să-i încrimineze pe rockeri, apăreau în notele informative ale delatorilor. Petrecerile zgomotoase, excesele bahice și sexuale sau ținutele extravagante care erau permise cât de cât în București, Timișoara, Iași, Brașov sau Cluj Napoca, toate orașe universitare, erau în schimb atent menționate în ”fișele de urmărire”, deschise proaspeților absolvenți care erau repartizați în celelalte orașe.

Pe tulcenii de la ACCENT i-am văzut pentru prima oară pe scena Sălii Palatului la cea de-a IV-a ediție a Festivalului Club A. Era anul 1979, primul de relativă relaxare, iar Paul Prisada și colegii săi de trupă, promovau o muzică progresivă, necomercială, care nu părea să fie una cu probleme, astfel că exceptând două trei texte trupa părea extrem de liniștită și lipsită de excesele care deranjau autoritățile. I-am văzut apoi destul de rar, pe la Costinești și la câteva festivaluri rock, iar split-albumul Formații rock nr. 9, pe care apăreau alături de PRO MUSICA, nu părea să conțină acele mesaje încriptate pe care le percepeai, de exemplu, la FLORIAN DIN TRANSILVANIA. I-am reîntâlnit după mulți ani, la Club A, cu ocazia lansării materialului ”Coincidențe premeditate”. Am făcut schimb de numere de telefon și am păstrat o legătură de curtoazie în ideea că voi apuca să lansez și la Tulcea volumele mele, lucru care nu s-a întâmplat deocamdată..

Cred că am vorbit la telefon de câteva ori și ne-am și întâlnit dar niciodată Paul nu mi-a spus nimic despre trecutul său ”subversiv” și despre cercetările sale prin dosarele securității. În urmă cu o săptămână, mi-a oferit volumul său, o lucrare de 400 de pagini, o descriere amănunțită și spectaculoasă a dosarului său de securitate cu notele informative aferente, precum și persoanele implicate în activitatea de urmărire și cercetare, cât și divulgarea presupușilor delatori. Documentele au fost solicitate și copiate de la CNSAS. De asemenea, Paul face o prezentare a organizării și a cadrului legislativ în care activa temuta securitate a statului.

Prea târziu, este titlul unui film realizat de Lucian Pintilie, pe un subiect cât de cît asemănător, în anii 2000. Așa cum i-am transmis telefonic lui Paul Prisada, cartea reprezintă o pagină de istorie recentă care trebuie cunoscută, iar lecturarea textului este atractivă, autorul demonstrând că stăpânește tehnica de a se juca cu cuvintele. Singura hibă a cărții se referă la momentul apariției. Publicate în anii ’90, aceste documente ar fi constituit probe indubitabile în acel mult așteptat proces al comunismului. Acum, este mult prea târziu. Majoritatea personajelor identificate au dispărut deja sau se află la vârste înaintate, astfel că o eventuală condamnare a lor pare desuetă. În vremea asta, urmașii lor ne râd în nas de la înălțimea unor funcții pe care nu le-ar fi putut ocupa dacă se aplica punctul 8 din ”Proclamația de la Timișoara”.

Nelu Stratone
5 august 2021