”Poate mai mult în lume decât la noi, blues-ul este cântat, povestit, adulat şi adunat în colecţiile particulare, dar, cu toate acestea, o sămânţă bună există şi uneori dă roade şi în România. Despre blues o să tot vorbim aici, în acest serial, despre întâmplări şi poveşti cu blues-mani de pe tot mapamondul. Îl mai găsim… prin cluburi underground, prin festivaluri sau poate prin noi, cei care mai păstrăm în suflet o flăcără vie pentru acest gen muzical. Să definim termenul underground, care din păcate a fost uşor denaturat de la sensul său [adică spectacol experimental (de avangardă)], ajungându-se astăzi să desemneze o mişcare de rezistenţă a muzicii bune (rock, blues, art-rock, etc.), adică acea mişcare ce nu prea iese pe marile scene unde se cântă live sau de cele mai multe ori play-back… şi nu fiindcă nu ar avea public. Publicul este condus, este obligat să asculte, spre ceea ce îi este de folos financiar producătorului (organizatorului) şi fiindcă nu i se mai oferă o altă opţiune muzicală. În fine, termenul underground mai defineşte astăzi un concept al unei emisiuni de televiziune, care l-a asimilat şi (re)dat publicului, sprijinit fiind şi de yes-manii atotştiutori marca Moculescu, formatori de opinie din vechea gardă. Faptul că acest termen « a înghiţit » atât de multe sensuri (inclusiv pe cele de subsol şi heavy metal), a devenit pentru cetăţeanul de rând sinonim cu tabula rasa şi, în consecinţă s-a ajuns, ca după câştigarea Eurovison, trupa hard-rockerilor finlandezi Lordi, să fie denumiţi în ziare şi la teve satanişti… O greşeală neasumată de nimeni şi care a trecut neobservată, întrucât nu avem nici presă muzicală şi nici critică de gen. Să revenim la însă la blues. Blues-ul este un om bun care nu este în apele lui. Nu este răţuşca cea urâtă, NU!

Blues-ul îşi are originea în sudul Statelor Unite din perioada imediat următoare războiului de secesiune, când populaţia de culoare a căpătat o libertate cu care nu prea avea ce face, în lipsa resurselor economice. Negrii americani au suportat sclavia foarte mulţi ani, dar au reuşit prin gospel, şi-apoi prin blues, să-şi vindece sufletul, să-l blindeze, încât vicisitudinile vieţii să pară fapte banale. Modul de proclamare a libertăţilor populaţiei de culoare se dovedea în realitate pură demagogie. Accesul la învăţătura, la informare, asigurarea unui job potrivit pregătirii, nivelul de salarizare, accesul în viaţa publică etc., toate acestea au rămas promisiuni … „electorale”. Aici trebuie să facem o mică, dar importantă paranteză şi comentăm faptul că blues-ul nu a fost şi nu este inclus în priorităţile caselor de producţie muzicală din România. De ce? Pentru că:

1. Nu sunt interesanţi de blues pentru că nu cunosc deloc acest gen musical. Dar oare cunosc foarte bine Hip-hop, rap, disco, r&b, unde avem „tradiţii seculare”?
2. Nu sunt interesaţi de blues fiindcă s-ar oferi o alternativă publicului şi asta nu e bine. Mai bine lasă-i să moară proşti! De ce să asculte? Dacă o să le placă? Maneaua este bluesul săracului, se găseşte peste tot, o cântă toţi şi chiar avem tradiţie, nu? O informaţie în plus îi bulversează, îi amestecă…
3. Nu sunt interesaţi de blues fiindcă dacă le va place, se va cumpăra şi dacă se va cumpăra, va dispare moneda, cu care îşi cumpără poporul de obicei muzica de larg consum. Ăsta da raţionament! – ar zice unii invidioşi din publicistica muzicală de apartament… Dar ce te faci că-i foarte adevărat? Sunt bani destui în buzunarele amatorilor de muzică? Nici măcar pentru a face diferenţa – cum le place să se exprime poticienii şi comentatorii de futbol – nu au bani românii de un album neaoş, acela de 180 sau 200 lei vechi, nu au. Ce să mai vorbim de cd-uri sau dvd-uri originale (o să povestim într-o zi de cum se fac aceste preţuri şi de ce sunt atât de mari în România!). Adevărat sau fals? Adevărat cu siguranţă. Şi mai este ceva în acest raţionament. Casele de discuri măsoară în zile, ore şi bani spaţiul cumpărat, închiriat sau destinat mărfurilor sale muzicale de expunere sau depozitare! Astfel că, un produs muzical din aria blues-ului va ocupa nejustificat taraba sau raftul destinat reginei R&B din Romania, regelui manelelor sau (electro)fanţilor muzicii disco, nu? Au destule probleme interne de aprovizionare, transport şi educaţie pentru angajaţi… Ce să-şi mai bată capul cu un gen muzical pentru care sunt organizate în toată Europa (aia în care o să intrăm şi noi cu forţa!) festivaluri, turnee şi foarte multe concerte. Sau vă faceţi că nu ştiţi? Păcat de sângele vărsat şi păcat că informaţia din acest domeniu ajunge foarte greu! Un pic de noroc avem cu internetul … ”

Mai multe puteți citi aici: http://www.artasunetelor.ro/BLUES_in_lume_si_la_noi_01.html

Radu Lupaşcu – 20.06.2006

Textul selectat de noi, cu acordul prietenului nostru Radu, dintr-o serie de episoade din http://www.artasunetelor.ro/ definește după părerea noastră diferența dintre noi și ei. Noi fiind cei din underground. Comunitățile din underground nasc mari valori, nu întotdeauna vizibile în zona mainstream dar care pot face concurență sau sunt net superioare celor de acolo.

O societate cu o bază solidă în underground este o societate care rezistă timpurilor și crizelor. Nobilii și/sau ”nobilii” care au ”investit” în zona undergroundului au rămas în istorie alături de cei pe care i-au promovat.

Cuvântul ”Definiții” din titlu ne aparține.

Contacte Culturale