”A fost impresarul nostru al trupei Compact timp de peste 20 de ani… un om de o ținută intelectuală și morala neîntinată… principii solide , respectat și apreciat… un om care a făcut din management o arta adevărată!” Paul Ciuci

Articol preluat: Interviu de Ganea Laura Ioana, 28 august 2010

Aurel Mitran: În meseria asta, se moare repede. Dacă vreţi să vedeţi numai partea ei veselă, rămâneţi spectatori

Cu doar câteva zile în urmă, o jurnalistă debutantă, dintr-un mic orăşel de provincie, îl întreba fâstâcită: „Sunteţi Mitran? Chiar Aurel Mitran? Aş vrea să vă iau un interviu: Cum e să fii o legendă încă în viaţă?”.

Numele lui este legat de cel al formaţiei Holograf, al cărei impresar este de o veşnicie. Dar, după 34 de ani de meserie, el ar avea ce povesti despre fiecare artist important din România, pentru că a lucrat cu majoritatea. Tot de numele lui sunt legate unele dintre cele mai atrăgătoare realizări artistice internaţionale din România ultimilor douăzeci de ani. Acele concerte „pour les connaisseurs”, de care vă amintiţi cu siguranţă: Al Di Meola, Cesaria Evora, 100 violins – Budapest Gypsy Simphony Orchestra, Lhasa, Bobby McFerin.

În Euro-Pop Book, ghidul specialiştilor în entertainment de pe bătrânul continent, în dreptul numelui lui Aurel Mitran, primul impresar român care şi-a făcut loc în aceste pagini, figurează peste 10.000 de spectacole realizate. Tot felul de spectacole: rock, pop, folk, teatru, muzică clasică, balet contemporan.

Acesta este omul care, prezentat în câteva fraze destul de sărace, a consimiţit să le dezvăluie cititorilor cotidianul.ro, între două etape ale unui turneu lung cât vara lui 2010, pe care îl întreprinde, alături de Holograf, culisele show businessului.

– Aveţi în spate o carieră de 34 de ani. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, momentul ei de vârf?

– Greu de spus. Ca orice balanţă, îmi place să cred că nu am atins, încă, momentul de vârf. Cred că surprizele pe care ţi le rezervă viaţa sunt cu totul şi cu totul speciale. Nu am plecat niciodată de la ideea de a face ceva fenomenal. Am plecat de la ideea de a face spectacole, pur şi simplu. Pentru că, din fericire, sau din nefericire, nu ştiu să fac altceva. Meseria asta, aşa cum îmi place mie să spun, îl are un pic pe dracul în ea. Sunt momente în care ai senzaţia că ai ajuns la vârf, dar, după ce mai citeşti o cronică sau mai întrebi un prieten, îţi dai seama că, de fapt, ar fi fost loc de mai bine.

– Poate Al Di Meola, în vara lui 2000? Poate „Tandreţuri pentru femei, cu cei patru corifei” (Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Mircea Baniciu, Mircea Vintila) sau Cesaria Evora, în primăvara lui 2003? Sau, poate, „Primăvara începe cu tine”, concertul Holograf din 2009?

– Cele despre care vorbeşti, într-adevăr, dar şi multe altele. Totuşi, e foarte greu să pui în balanţă concertele lui Al Di Meola şi Cesaria Evora, care veneau atunci pentru prima dată în România şi pe piaţă nu se găsea niciun disc de-al lor, cu orice altceva. Sau concertele formaţiei Holograf, de care mă leagă o prietenie de-o viaţă, cu orice altceva. Sau Tandreţurile de la Circ, de la sfârşitul lui martie 2003 – am avut mai multe spectacole sub această titulatură, dar ăsta, într-adevăr s-a legat -, cu orice altceva. Dar, uite, chiar aseară am primit un telefon de la cineva care îmi spunea: „Doamne, ce frumos a fost acel spectacol de revenire a lui Paul Ciuci la Compact, din toamna lui 1996, la Polivalentă…”. Am peste 10.000 de spectacole organizate. Mi-e greu, Laura, să stabilesc care a fost cel mai frumos… Ce pot să spun este că am avut de la spectacole cu un singur artist – Bobby McFerrin – până la spectacole cu 100 de artişti: Budapest Gypsy Simphony Orchestra. Cei care le-au văzut pot răspunde mai exact. În orice caz, nu voi apela la vestita maximă: toţi sunt copiii mei şi mi-e greu să aleg. Cu adevărat important este altceva: am fost parte a unor spectacole care au reuşit, şi asta am aflat, evident, mult mai târziu, să schimbe viaţa unor oameni.

– … Dar cel mai urât, cu siguranţă, nu se uită.

– Şi-aici mi-e greu, pentru că n-a fost numai unul. Îmi amintesc, în primul rând, de tentativa nereuşită de a aduce Festivalul San Remo la Bucureşti. Un eşec care, mărturisesc, m-a marcat.

Numai în România se întâmplă ca, după ce foloseşti ingredientele de cozonac, să-ţi iasă pizza

– Ce s-a întâmplat, de fapt?

– S-a întâmplat că acel festival, cu o distribuţie fascinantă în acel moment (2003 – n.red) şi o promoţie durdulie, a avut nişte preţuri exorbitante, fixate de partenerul italian – rolul meu a fost de prestator de servicii, dar asta nu contează prea mult, contează că numele şi reputaţia mea au fost în joc – biletele nu s-au vândut şi a fost anulat. Nici în momentul de faţă lucrurile nu sunt foarte vesele pentru că, fără să jignesc pe nimeni, publicul român a ajuns să fie destul de greu de înţeles. Dacă pui făină de trei zero-uri, cum era pe vremea când eram eu tânăr, dacă pui ouă şi stafide proaspete, nucă care nu e râncedă, ar trebui să iasă cozonc. Cât creşte aluatul? Asta ţine de profesionalismul fiecăruia, dar şi de şansă. Or, numai în România se întâmplă ca după ce foloseşti toate ingredientele pentru cozonac să iasă pizza. În plus, nicăieri pe planetă nu se fac spectacole în funcţie de vacanţele studenţilor, sărbătorile religioase, avans şi lichidare sau, mai nou, lichidare, în general. Astăzi vorbim de nume importante din străinătate, se spune, iniţial, că ai fost norocos că le-ai adus în România şi, în final, se vând 1.000 de bilete. Sau aduci nume foarte mari şi vinzi 25.000 de bilete, în condiţiile în care, în străinătate, ele vând începând de la 50.000 de bilete în sus. E un dezastru.

– Exemple?

– Michael Bolton a fost la Constanţa în vara asta şi s-au vândut 1.000 de bilete…. Indiferent cine organizează spectacolul, asta nu mă bucură. Deloc.

– Vi s-a întâmplat, vreodată, să vă propuneţi să faceţi cozonac şi să iasă pizza?

– Da. Un spectacol din seria Tandreţurilor, cu Alifantis, Andrieş, Baniciu şi Vintilă, a fost completat cu Holograf şi Timpuri Noi în variantă unplugged. Toate aceste trei reţete erau verificate fiecare în parte pentru cozonac şi, când s-a făcut spectacolul, a ieşit pizza.

Am murit, puţin câte puţin, de multe ori: Vali Sterian, Doru Căplescu, Liviu Tudan, Teo Peter, Emil Laghia, Laura Stoica, Florian Pittiş…

– Impresarul devine, în fapt, cea mai apropiată persoană din viaţa unui artist. Îi cunoaşte angoasele, poveştile de amor, îi este alături la căsătorie, botez, divorţ, pe patul de spital sau la înmormântări. Nu e obositor?

– Evident. Te încarci îngrozitor de tare cu viaţa fiecăruia, cu atât mai mult cu cât nimic din ce se întâmplă, cu adevărat, în viaţa unui artist nu trebuie făcut public. Cel mai greu şi cel mai greu este că toată această încărcătură emoţonală, toate aceste poveşti de viaţă devin la un moment dat şi poveştile tale.

– V-aţi făcut vreun bilanţ? Câte nunţi, câte botezuri, câte divorţuri, câte spitalizări, câte înmormântări?

– Nu. Dar apropiaţii îmi spun: ar cam trebui să-ţi scrii memoriile. Eu nu le dau dreptate şi continuu să mă cramponez să fac spectacole. Dar e adevărat: am traversat nunţi, botezuri şi, din nefericire, înmormântări. Abia atunci, la înmormântări, am înţeles cum trece timpul. Am înţeles asta, prima dată, când a murit Vali Sterian. Când moare cineva, dacă nu ai avut o relaţie personală cu acea persoană, te doare, dar nu prea tare. Spui: Dumnezeu să-l odihnească. Când îţi moare un prieten, mori şi tu puţin. Iar eu am murit, puţin câte puţin, de multe ori: Vali Sterian, Doru Căplescu, Liviu Tudan, Teo Peter, Emil Laghia, Laura Stoica, Florian Pittiş… Dar să nu vorbim numai de înmormântări… să vorbim şi de nunţi… Nunta lui Cristi Minculescu, botezul copiilor lui Paul Ciuci şi Iulian Vrabete. Le-am fost naş. Într-o vreme a doua meserie era, pentru mine, cea de naş. Naş profesionist, aş putea spune. Recunosc că, astăzi, Edi Petroşel m-a bătut. Dar în prelungiri…

– Să ne jucăm puţin… Cum ar putea fi caracterizate numele mari ale rockului şi folkului românesc, pe care le cunoaşteţi mai bine decât oricine altcineva, într-un singur cuvânt? Să începem cu Holograf, formaţia al cărei impresar sunteţi acum.

– Un rock aristocratic.

– Iris?

– Un rock “ouvrier”.

– Compact?

– Rock popular.

– Proconsul?

– Rock spiritualizat.

– Vama?

– O libertate pierdută.

– Nicu Alifantis?

– Un grec bolnav de nervi, îngrozitor, înspăimântător de talentat.

– Alexandru Andrieş?

– Un profesor universitar, care mai şi cântă foarte bine.

– Pasărea Colibri, proaspăt reunită după şapte ani de despărţire?

– O formaţie care vrea să zboare înainte, uitând că pasărea cu acest nume e singura care poate zbura înapoi.

– Ştefan Bănică?

– Un actor care cântă bine.

Nicu Alifantis: un grec bolnav de nervi, înspăimântător de talentat, care m-a scos din minţi

– Ce artist v-a scos din minţi cel mai tare?

– Nicu Alifantis. Nădăjduiesc că şi eu pe el.

– Ce artist v-a oferit cele mai frumoase amintiri?

– Nicu Alifantis. Ne-am cunoscut în armată, am lucrat 27 de ani cu el, este prietenul şi naşul meu, relaţia noastră este cu totul şi cu totul specială.

– Un exemplu?

– Eram în turneu în Franţa şi, la un moment dat, am avut un spectacol într-o biserică. Era acompaniat de Christine Nogues, la harpă celtică. A fost impresionant. Înainte să înceapă concertul, Christine s-a schimbat în maşină, iar Nicu, în altar. L-am întrebat: Cânţi şi „Singur, singur… singur?”. Da. Măi, Nicule, la noi, la ortodocşi, nu se fluieră în biserică… Ştii că refrenul piesei e fluierat… Nicu: Bine că mi-ai spus…

A venit la mine o doctoriţă care s-a hotărât să renunţe la meserie şi să se facă impresar

– Cei care vă cunosc de mulţi ani vă consideră o legendă. Care este relaţia dumneavoastră cu tinerii impresari?

– E foarte multă lume nouă în această meserie, pentru că sunt foarte mulţi artişti noi. Unii dintre cei tineri sunt surprinşi că mai trăiesc, alţii au senzaţia că aş fi depăşit. Eu mă distrez în continuare şi le dovedesc că e mai uşor să cauţi într-o agendă un număr de telefon decât să-l cauţi în computer. Ei spun că mijloacele de comunicaţie moderne sunt mai puternice, şi au dreptate, dar eu cred că sistemul relaţional nemijlocit trebuie pus pe primul plan. Şi sistemul de lucru în impresariat este împărţit acum în două. Eu, adept al sistemului vechi, consider că viaţa unui artist trebuie prelungită dincolo de limitele ei biologice şi, pentru asta, un artist trebuie să scoată un album pe an, la doi ani sau chiar la patru. Astăzi pare mai important să scoţi o singură piesă, din care să trăieşti şase luni.

– Asta le spuneţi şi celor care vin la cursurile dumneavoastră, organizate sub egida Ministerului Culturii? Câţi dintre ei vor deveni impresari mari?

– Da, mai ales lor. Acolo vin trei categorii de cursanţi. Prima este a celor care fac meseria asta de câţiva ani şi au senzaţia că le ştiu pe toate. A doua este a celor care vor să înveţe la modul real. Iar a treia, a celor cărora le sună bine cuvântul impresar şi vor să se apuce de asta. Caut un mesaj comun pentru ei, dar e greu de spus cine va reuşi în meseria asta şi cine, nu. La un moment dat a venit la mine o doctoriţă care s-a hotărât să renunţe la meserie şi să se facă impresar. Am stat de vorbă cu ea şi i-am zis: Doamnă – era vorba de o doamnă -, de ce vreţi să vă băgaţi în asta? Mi-a răspuns: M-am gândit să fac ceva şi pentru oamenii care sunt vii. Doamnă, mi-e teamă că l-aţi schimbat pe dracul cu taică-său pentru că, în meseria asta, se moare mai repede decât în spital. În meseria asta se moare şi de bucurie, şi de supărare. Organizatorii de spectacole şi impresarii trăiesc destul de puţin. Dacă vreţi să vedeţi numai partea veselă, rămâneţi spectator. Oricum, un pas bun aţi făcut. M-a întrebat care. Nu aveţi pantofi cu toc înalt. Bancul meu preferat este că, în meseria asta, dacă te lasă mintea, nu e nicio problemă, pentru că-ţi dau alţii sfaturi, dar dacă te lasă picioarele, eşti pierdut.

– În 2010, în România au fost programate mai multe concerte cu artişti străini ca niciodată. Cum va ieşi rockul românesc din confruntarea cu cel internaţional? Întrebarea este legată, fireşte, şi de criza economică.

– Întâi şi întâi, trebuie înţeles un lucru: toate concertele cu artişti străini care au fost anul ăsta în România – mult prea mulţi faţă de puterea de absorbţie a pieţei româneşti – s-au semnat cu un an, un an şi jumătate înainte, când România nu părea afectată de criză. Dacă ne gândim că Paul Anka a cântat pe 1 iunie la Bucureşti, Bob Dylan pe 2, iar Jean Michel Jarre pe 3, e foarte mult. Bătălia este pe Bucureşti şi, în primul rând, pe vară. Nu e nicio taină că România nu are, în acest moment, o sală care să permită o producţie de spectacol mare. De altfel, Bucureştiul nu are acum niciun stadion mare, dar asta este deja altă poveste. Astfel încât, repet, toată această mare bătălie se petrece doar vara. Nu ştiu dacă rockul românesc iese ciufulit sau neciufulit din treaba asta, dar este sigur că la Bucureşti, vara, nu se poate organiza niciun concert cu un artist român. Ar fi un banc prost. Rămâne, totuşi, o ţară întreagă în care fiecare poate să-şi vadă de treaba lui.

– Dar firmele româneşti de profil cum fac faţă?

– Dacă, în Bucureşti, pentru un artist de-afară, un bilet de 100, 120 lei e normal, iar 50, 60, 70 de lei este un preţ corect pentru un artist român, acelaşi preţ pentru orice alt oraş din România devine de science-fiction. Aşadar, e migălos.

– Există o vârstă de pensionare pentru un impresar şi ce poate să facă el când se retrage?

– Nu ştiu. Singurul exemplu care îmi vine în minte acum este Ma’mare. Aşa i se spunea. Era un personaj absolut fascinant. Organizator de spectacole la Teatrul Ion Vasilescu, actualul Teatru Valahia din Giurgiu, care avea o intuiţie a spectacolului ieşită din comun. Într-o zi, Ma’mare se uită la spectatorii care se pregăteau să intre în Sala Palatului şi spune: avem între 2.700 şi 2.750 de plătitori de bilete. Cineva îl contrazice: nu sunt nici 2.500. Ma’mare se enervează – era cald afară, cântărea 130 de kilograme – şi, după un scandal întreg pe tema asta, face infarct şi moare. Ştii câte bilete se vânduseră? 2.770. Puştiul care l-a contrazis atunci nu mai lucrează în organizarea de spectacole. Probabil că, peste 10-15 ani, voi repeta şi eu istoria lui Ma’mare. În fond, e un final frumos…

La artişti, succesul venit prea devreme scrânteşte, iar succesul venit prea târziu înrăieşte

– S-a vorbit, adesea, în lumea show businessului despre impresari lacomi. Cât adevăr şi câtă legendă este aici? Este impresarul veros?

– Poate fi. Spuneam şi mai devreme: depinde cât vrei să dureze cariera artistului. Astăzi se poartă un stil mai sportiv: se prinde artistul, se stoarce ca o lămâie, după care se aruncă, după care apare un alt artist… Pe vremuri, lucrurile erau altfel: încercai să duci artistul înainte, înainte, înainte… cât mai mult. Impresari veroşi au existat şi atunci. Un caz celebru este Tom Parker, impresarul lui Elvis Presley. Când s-a semnat contractul, s-a stabilit că lui Tom Parker îi revin 51% din câştiguri. Contractul a rămas în vigoare până la moartea lui Elvis, iar Elvis nu a fost niciodată nemulţumit. De ce? Probabil că acel procent de 49%, care îi revenea, însemna atât de mulţi bani încât restul nu mai conta.

– Să înţeleg că şi dumneavoastră vă revin 50% din câştigurile formaţiei Holograf?

– N-am avut niciodată atât de mult.

– Înţeleg, după această discuţie, că impresarul munceşte foarte mult, dar fără foarte mulţi bani şi, mai ales, fără glorie. Nu e frustrant?

– În teatru se spune că, de cele mai multe ori, la originea unei critici nevaforabile stă frustrarea cronicarului de a nu fi devenit, el însuşi, actor sau regizor. Eu, personal, n-am vrut niciodată să fiu artist. Cu atât mai mult cu cât, la un artist, succesul venit prea devreme scrânteşte, iar succesul venit prea târziu înrăieşte. Mi s-a părut important, ca la orice fel de luptă – iar un spectacol este o luptă -, să fie asigurat şi spatele frontului. Cineva trebuie să se ocupe şi de povestea asta. N-am suferit că nu sunt pe scenă. Unul din bancurile mele preferate, pe care îl tot spun artiştilor cu care lucrez, sună aşa: dacă există artişti bucătari, dacă există artişti cofetari, atunci de ce n-aş fi şi eu artist impresar? Dovadă: apar în clipuri, dau interviuri…

– V-aţi gândit vreodată să renunţaţi?

– De cel puţin 10.000 de ori. Nu există spectacol, în această ţară, la sfârşitul căruia un organizator sau un impresar să nu jure că de mâine se lasă de treaba asta. După un spectacol foarte frumos, cu o sală arhiplină, dar cu o mie de probleme organizatorice, primul lucru pe care ţi-l spui este: Doamne, Dumnezeule, bine că am reuşit. Pe de altă parte, cine se mai apucă, încă o dată, de chestia asta trebuie să fie nebun. Dar, după ce te odihneşti o zi, două, trei… patru, o săptămână, două… se întâmplă să-ţi intre un artist pe uşă şi să-ţi propună un nou spectacol. În acel moment, dacă îţi vine să trânteşti cu căciula de pământ şi-ţi zici, în continuare, că nu-ţi mai trebuie, e bine să renunţi. De fiecare dată până acum, eu am zis: stai jos, să bem o cafea şi să discutăm.

– Câte istorii compromiţătoare ar conţine memoriile lui Aurel Mitran, dacă ar fi de acord să şi le scrie şi să povestească tot ce ştie?

– Probabil că nu-mi voi scrie niciodată memoriile. Chiar dacă tentaţia există şi chiar dacă am primit propuneri concrete din partea unor edituri. Nu le voi scrie, pentru că în faţa impresarului, la fel ca şi în faţa unui preot, a unui avocat sau a unui notar, eşti întotdeauna sincer.

– Un pronostic legat de succesul concertelor de toamnă: Guns N’Roses sau Ozzy Osbourne?

– Ozzy Osbourne, fără îndoială.

Acum mulţi ani, la un alt interviu, a fost întrebat: cum v-a venit ideea să vă apucaţi de această meserie, cum aţi reuşit să puneţi mâna pe nişte artişti atât de buni şi câţi bani câştigaţi? Aurel Mitran i-a spus exact ce simţea: „Să ai 21 de ani, să pleci cu cei mai buni prieteni în turneu, să asculţi muzica care îţi place, sălile să fie arhipline, gagicile sfoară şi, la sfârşit, să te mai întrebi şi câţi bani câştigi? Aş fi făcut asta şi pe gratis”.